Ottilia Ardeleanu

îmi face plăcere jocul dumneavostră de-a cuvintele, consider că atunci se cheamă poezie când textul cheamă la repunere în scenă, la adaptare conform propriei percepții, la interpretare personalizată neexcluzând generalizarea...

vă mulțumesc pentru semnul de lectură și pentru apreciere.

sfârșitul pe care îl descrii îmi pare o stare rotundă. în orice punct te-ai afla, dai de el. e pretutindeni și în orice moment. o situație de nedepășit. care se poate aplica oricui. tocmai de aceea el devine un rău uriaș. inevitabil chiar. și ceea ce este extraordinar în poezia ta, este că totul pare (de) perlă: începutul ori nașterea în sine, tot ce se întâmplă apoi: arderea interioară între "oglinzile închise în sine" - ce imagine specială-, nopțile cu nedurere (nu ne-am durut niciodată - superbă sintagmă și aceasta), târâișul șarpelui și condorul, mărețul condor ținând în plisc prada. tot ceea ce precede finalul poemului este bine pregătit. cu acuratețe. dinadins…

practic, simt că subiectul acestei poezii este iubirea ameninată să moară. în prim-plan condorul, puternic și plin de vitalitate. răpitorul. cel care o duce undeva sus, unde devine intangibilă. practic, nu de o moarte fizică este vorba. ci de una emoțională. el și ea deposedați!
imaginile și sunetele se derulează cinematografic. au acea măreție și amploare care uimesc.

să te citesc este o mare plăcere!

domnule Vasile Mihalache, pentru că ați văzut partea aceasta deloc de neglijat a unei stări care ia amploare, "filozofia singurătății" cum prea bine ați numit-o, față în față cu ludicul oarecum mascat al cărui rol este important pentru depășirea situației de orice fel.
și, desigur, mă bucură mult aprecierea dumneavoastră.

că un război, iată, a putut ține o sută de ani, dar dragostea, oare, poate ține atâta? ar putea exista măcar o cauză ( nu disputele, nu pretențiile și nici competițiile cum într-un război) care să stârnească o dragoste de o sută de ani?
cu atât mai important este, deci, nu să visăm la, ci să înfăptuim iubirea trainică! iar tu o spui așa de bine în finalul poemului.
eu nu aș merge atât de departe, deși pare prea frumos ca să se și întâmple, aș spune cam atât: să trăim iubirea de-o viață!

tu ai adus acest sentiment în prim-plan, în felul tău sensibil și atractiv.
în plus, mi-a plăcut inserția de culoare...

te citesc cu mare plăcere.

asta:

mult, Marius, așa încât, îți urez succes la lansare!
vreo problemă cu vârsta?
Eliade spunea cam așa: "un bărbat nu se simte niciodată bătrân când este bogat și lipsit de timidități". ori,în contextul dat, desigur, aș spune că un poet nu are cum să nu fie bogat - spiritual, nu? - și trebuie să îndrăznească să-și arate munca și valoarea.

felicitări!

de partea mea,

ainafety, te-ai uitat direct în ochii ei, e clar, te-a ademenit :);

Alexandra, numai eu am scris de... numaiștiucâte ori despre ea, dar aici are distincția ei :)

vă mulțumesc pentru că ați intrat aici, ați dat nas în nas cu ea, ați remarcat-o și... aș spune multe altele.

cu drag și eu vă aștept să mă/ s-o criticați!

foarte mult, Adrian.

mi-a plăcut partea asta:

"cu ochiul de ciclop
scribal făcând prăpăd
deși-i puțin miop
și muntele privește cu ochii lui de brazi
la tot ce a fost mâine
la tot ce este azi "

și totuși nicăieri...
o stranie senzație la citirea acestui text. în fiecare vers...

toamnă bogată în cuvinte hrănitoare!

mi-au plăcut ipoteticul, utopicul ei...
și "drojdia adevărului încă nespus"!

așa de mult mi-a plăcut cum ninsoarea "pregetă".
mă bucur să te găsesc într-un nou început, unul de calendar!

continuă!

sper că ești ok.

Sorin, pentru lectură și semnul de apreciere.

nu, eu ziceam doar că "Ne întâlnisem" ar trebui să fie -Ne întâlniserăm-.

nicio secundă să nu te temi de ceea ce simți. fără de simțire ce ar fi omul? teama are rostul ei. ca și poezia.
mulțumesc pentru popas și pentru trăire.
înseamnă că aceste cuvinte sunt vii...

nu ar fi trebuit să deranjez acest spațiu, observ că este vorba de o dedicație, însă vreau să spun că mi-au plăcut mult două versuri:
"Ieri, căutam un arcuș pentru vioara întâi,
însă vioara mi-a spus că poate să cânte și singură."
aici: "Ne întâlnisem, la-nceput, în cuvânt", cred că se recomandă o altă formă a verbului.

mulțumesc pentru drumul construit din cuvinte până la lumină.

"omul străzii" este cel care poate/ știe să observe niște lucruri care nu se văd oricum, oricând, de către oricine.
starea pleacă dintr-un fel de constrângere intrinsecă și ajunge aproape la o revelație.
cel puțin așa mi-a inspirat mie poezia asta, cel puțin așa de bine a știut ea să ajungă până aici...
căci tot de distanțe este vorba.

"Trăiam cu ziua printre oameni";

"Știam engleza pomilor știam de pară de măr și de gutui
Uitam mereu mereu că sunt al nimănui"!

chiar așa e, George, spiritul tău e necesar să ne mai aducă pe pământ, ori dimpotrivă.
mi-a plăcut bucata asta, muzicală:
"pianul mă ad-
mira mă invi-
dia serios", numai că eu aș fi scris cam așa (dacă-mi permiți):

"pianul mă ad-
mira mă in-
vidia serios", ca să fie vorb despre vidia, știi tu mai bine.

mai trec pe aici.

Ștefan! te așteptăm și la Constanța, de ce nu?!
cred că este interesant să mergi "de-a bușilea prin aer" :) se pare că tu știi deja :)!