Ottilia Ardeleanu

valurile s-au acuzat unele pe celelalte un țipăt continuu a despicat cerul cum crapă un pepene de sănătate soarele a judecat îndelung din scaunul lui s-a ridicat de câteva ori bătând strategic

nu știu de ce stă cu mâinile întinse ce vrea să pun în ele îi dau într-o zi o hârtie scrisă un poem de dragoste desenasem și inimioare pe margini aplicasem buzele cu sidef apoi dedesubt mi-am

mâinile mele aripi de mare șterg aerul salin conturează păsări de umbre un semn îmi fac în credință o tăcere- hrană te arăți lumină turnată în trupul acesta rătăcit vas întors din păcate nu

trebuie citite truda unei vieți întregi a săpat șanțuri curge fluviu de sânge albastru cu afluenții lui suflete pe care le-a luat potop crucile și răscrucile insomniace destine eu sunt

s-a așezat lângă mine în cursa pentru lucruri frumos ticluite mașina e veche de când lumea singura cu autosugestie fiecare a urcat măcar o dată pentru cel mai scurt itinerar de viață a

o singură noapte albă când ne întâlnim toți purtătorii aceluiași nume nerostit în candelă arde câte puțin din sufletul fiecăruia în trupul celuilalt flacără pe buzele aproapelui vânt de

într-o relație amiabilă cu lucrurile din viață mi le doresc și ele aproape că-mi vin în sprijin contez mai mult pe tăcere pe rezonanța lor cu nevoile mele nu-mi chinui gândul nu-l terorizez îmi

ce faci fată te dezmeticiși făcuși ceaiul de micsandră stai aci pe scaun și zi-mi îți plăcu azi-noapte aburi aburi pui de șarpe colăcei intimitatea izbucni tăcerea se sparse ca și când

eu am dreptul să rabd la ieșirile dumnealui să plătesc cu sufletul impozitul pe noroc singurătate lipsuri soluția de desfundat nemulțumiri să am contribuții în folosul societății scriu

iubitule dragostea e cea mai bună casă cu mansardă de stele (stai să-ți fac o poză cu fericirea foarte aproape de obrazul tău) rămâi așa cu viața dată pe silent și inima chillout

se zice că muzele vin pe ascuns și dau cu banul pe mine m-au nimerit de multe ori una mai frumoasă decât alta când să le mulțumesc dispăreau precum cozile cometelor rămâneam contemplând

rece metalifer coasta de aer iodat norii îmbrânziți pe sticlă luna cu solzi îmbracată maritim tăcerea șuierătoare sirenă care-și caută de lucru teama energetică acționată din camera

când vine vine și gata așterni totul deodată în palmă paralel cu linia vieții pe șervețelul cu care ți-ai șters nasul pe ziarul pătat de cafea pe telefonul pus pe silent chiar și pe dosul

nefericirea vine ca marea la minus 20 și cerul submarin aerodinamic prin haine prin piele până la os barometric sufletul scade cu o indiferență sub linia cardinală are ușor frânt privirii

nicu e cu mama felix scrie alina se amuză face pe învățătoarea așa simte ea când vine de la grădiniță copiii se joacă fac teme ascultă povești "pește pește cumpărătește" discul merge ei

cândva fericirea mea era o casă albă și veselă parcă toți prietenii mei stăteau frunte lângă frunte mă priveau cu ochii ăia mari în care se oglindea cerul și-mi zâmbeau cu gurile până la

lipesc frunze îmi fac toamna mea din tot ce pică din cer unele ploi încearcă să schimbe timpul farul aruncă lumini discrete abia lunecă norii pe câte un val îndrăzneț mi-a picat în mână

în afara sufletului sau deodată cu el cum ai deschis fereastra se simte durere în oasele astea care peste un timp nu se va mai ști ale cui sunt fluieră singurătatea de parcă ar fi pe câmp și

altfel nu le-ar mai sta gușile bine nu ar mai avea forța să ne râdă în nas să ne calce tacticos cu bocancii de piele de șarpe să scuipe obrajii noștri livizi cum e luna la echinocțiu trebuie

o grămadă de bănuți aurii se topește într-un cazan albastru lucrurile devin alunecoase săruturi lungi păsări sub propriile evantaie voințele oamenilor se înmoaie lent poezia curge

să-i spun despre pandemia de poezie despre cum a pătruns virusul pe mulți cum zac acum prin spitalele albe ale hârtiei tratați cu litere imune și semne de întrebare serologice cum se scutură