Ochian Nicusor

strâng în brațe cuvântul Tau picătură cu picătură fiecare strop, literă a speranței ce mi se prelinge pe trunchi, în alfabet al implinirii rugilor cuvintele’n ploi de vară-mi bat

O situație sau câteva vorbe spuse în necunoștință de cauză din prea multă îngâmfare din prea plin de tine însuți sau dracu știe de ce se lipesc de tine cum s-a lipit guma de mestecat a lu’

adunam capace de borcane plantam în ele ghiocei și florile de pus în piept ce le primeau bunicii când mergeau la nuntă pământul se înroșea de la codițele metalice le spuneam celorlalți

Îmi întorc pașii pe câmpurile de luptă unde elaboram tactici de război unde călcam totul în picioare prin ruinele lăsate în urmă sub bocanci mă-ntorc desculț să-mi simt focul arzând sub

lacul din islaz s-a inundat cu petrol gâștele pe care le alergai când erai mic sunt acum negre . . . . în curtea casei avem piscină . . . bunicul s-a recăsătorit cu miss fata de la țară

marea e mută din nuri își mulge valuri albe ca un cearșaf în noaptea nunții peste toți trandafirii care m-au înțepat atunci când i-am cules să ții dăruiesc ea tace se

alerg cu pleoapele căzute în palme îmi strâng privirea în pumni de parcă greutatea norilor se așterne peste gene privesc pomeții și praful ce-mi încalță picioarele între degete un firicel de

în fața calculatorului peste coala albă –Microsoft Word parcă din unghii izvoare de gânduri atacă în haite ca lupii înfometați sub comanda căpitanului – Memorie tranșează între fălci prada –

Grăiești în vorba nimănui Vrei să te-auzi Să știi ce spui Din graiul tău, al nimănui Nu știi ce-auzi Nici ce tu spui Vorbești Doar nimanui

pe morminte flori de maci pe cruci fire de iederă uscate și chipul tău lângă un ochi gol nu știam că te-a înghițit un uter sterp așteptam să renaști să-mi râzi să-mi plângi să-mi ții de

un sâmbure de cais încolțește ochii privesc înapoi pe maidan gâștele vecinilor aleargă care-n-cotro râsete cristaline zumzăie în timpane pe retină o peliculă alb-negru rulează între

Freamătul frunzelor mă urlă printre copacii ăstia seci ce-și exersează mersul dute-vino, forfota lor calcă apăsat cărăruile pe care-mi plimbam liniștea m-au exilat pe străzi goale de mine,

pașii tăi se aud pe trepte bocancii evită preșul de la intrare plini de noroi calcă pragul câteva pietricele dintre crestele bocancilor se răsfiră pe parchetul prospăt lacuit și tu

…privești în zare dincolo de tumultul cel mare puieți sunt sufletele-n cer Făr’ de pământ mizer …ai putea să vezi și sufletu-ți prea înălțat să-l crezi născut între copite de cirezi pe

foarfeci care taie drumul parcă ar pregăti ață pentru tivit coaste în parcări, pe autostrăzi, ca într-un popas înainte de a ajunge în brațele asfințitului (ce se leagănă ca o tomată pe un fir de

rezem capul de scoarța nopții obrazul tău mi-a fost prea fierbinte pe buze încerc să mă privesc acum în oglinda asta de zmoală să te privesc să mă întorc pe drum să culeg firmiturile de