Nuta Craciun

tristețea nu mai doare, mai rău doare indiferența. dar parcă nici asta ...
Mulțumesc!

Apreciez că v-ați întors și mi-ați luat în serios ”sinceritatea”...
cât despre frustrări, încerc să-mi păstrez mai mult frumusețea interioară, care parcă își slăbește strălucirea atunci când folosim vopsele.:)
Mulțumiri pentru semnul luminos!

îți mulțumesc pentru semn.
E bine și dacă place doar finalul, de fapt e bine și dacă place doar un vers.
Toamnă bogată să ai pe toate planurile!

O fantezie savuroasă în care ”sângele urcă pe Everestul minunilor”, ”visul e acea stare de nesupunere a minții când îți iubești viața și ai putere s-o ierți” știind că fiecare fiecare rană te naște mai puternică… cu un final care lasă o deschidere ce accentuează subtil, nu o căutare de sine, ci o regăsire de sine.

Mulțumesc, draga mea. Da, atingerea, îmbrățișarea sunt nevoi universale, instrumente vindecătoare ale trupului și sufletului. Când ești singur însă, te descurci cum poți, îți împletești mâna stângă cu cea dreaptă și încerci să îi amintești corpului și creierului tău că este iubit și în siguranță... și odată învățată ”această parte”, nimic nu te mai poate doborî.
Te îmbrățișez, Maria, mulțumesc încă o dată pentru semnul tău, recomandată sau nu, bucuria mea e să am aproape oameni ca voi!

mulțumesc pentru descifrarea mesajului în spiritul psihanalizei, aici și ca tehnică terapeutică exersată cu bune rezultate de autoare. :)
Să ne citim cu bine, mă bucură mult semnul de empatie!

Mulțumesc de semnele generoase, Ionuț Caragea și Elena Papadopol,
îmi cer scuze pentru întârzierea cu care răspund, am fost departe de calculator o perioadă.
Să ne auzim cu bine, sănătate și inspirație sa aveți mereu!!

Îmi place plimbarea gândului prin singurătăți și nostalgii,
simți cum coboară în tine o liniște aparentă ca o gâză fără putința zborului,
doar amintirea unor clipe de uimire mai poate respira din ființa ta un impuls
care atârnă de celălalt capăt al dragostei...
Am senzația că privesc în viața cuiva și văd o lumină care încremenește pe lucrurile din jur într-o secvență vie de viață.

Un stil inedit care îmi place, aduce o prospețime la nivelul limbajului, tehnica aceasta de scriere oferă o viziune realistă, vie, nu se împiedică în haina prea lungă a cuvintelor croite parcă fără niciun tipar, așa din memorie dar o memorie care știe să povestească și să surprindă.
Prietenul acesta imaginar are totuși un portret foarte bine trasat și așa înălțat pe schele reale mai e și în ton cu timpurile acestea.
Mi-a plăcut ironia de a i te adresa, apostrofându-l ”să lase dracului realitatea”, cred că e totuși mai mult decât un prieten imaginar, e poate chiar eul tău pe care îți place să-l ții de vorbă, să-l cerți sau să i te confesezi.
Deosebit finalul, ”tot ce contează e femeia de aer care auzi? ne recită din zid poemul unei mari iubiri”, e una din cele mai bune și mai surprinzătoare imagini pe care am citit-o în ultima vreme, există și forță și sensibilitate aici în acest mod de așezare a spiritului pe verticală.

Dacă e ”septembrioză acută” atunci sigur e toamnă, îndoiala din versul final nu prea își are locul! :)
Poezia după părerea mea nu face risipă de imagini impresionante, se leagă şi se dezleagă sensuri într-o formulă poetică proprie. Mi-a plăcut: ”E toamnă iar și ruginim /Cu voluptate”, aici am găsit o semnificaţie prelungită în metafizic unde eul îşi construieşte mica lui odisee...

îmi place acest apus ”pictat” cu sensibilitate.
Versul ”Satul era neîncăpător /Pentru lumina și iubirea din suflete”, atinge frumos prin simplitatea lui, e ca o trezire în aerul răcăros al dimineților spiritului, iar versul final fără acel ”și”: ”frunzele zburau către un nou început” mi-a lăsat deschis un univers ludic luminat de o frumoasă convingere, aceea că totul poate ”zbura către un nou început.”

Astea sunt cuvântele magice pe care le așteaptă cel care scrie: ”mi-a plăcut”! :)
Vă mulțumesc!

în primul rând mulțumesc pentru încredere, acest lucru e important pentru mine, cum cred că e important pentru toți cei care scriu și care vor să afle cum le este receptată poezia.
Cât despre comentarii la textele de pe Agonia, trebuie să recunosc că nu prea excelez la capitolul ăsta, îmi place să scriu și cam atât. Știu că sunt multi poeți care scriu mai bine decât comentează și invers... și cum în poezie omul e liber, mă rog sunt reguli dar pe care unii le ignoră cu atâta delicatețe că nu poți să-i acuzi, și cum mi-e teamă, iarăși cuvântul ăsta, să nu lezez libertatea de exprimare a nimănui, am încercat să mă abțin. Înțeleg că cel care scrie, nu scrie neapărat pentru cititor, deși emoția lui poate pătrunde în inima citirorului, el scrie pentru a da viață propriei sensibilități. Și deși pot spune că de multe ori simt poezia acolo unde este, mă mulțumesc să simt și atât. Iar dacă întâlnesc ceva steril, artificial, de multe ori gândesc că poate vina e la mine. Cam așa cumva stau lucrurile și nu vreau să greșesc cu păreri care poate nu sunt destul de obective, suntem totuși oameni sensibili noi cei care scriem, dar o să încerc. Mulțumesc încă o dată!

ideea finalului, simt un pic străină de mine imaginea creată cu gerunziu, dar nu într-atât încât să nu o pot accepta.
Mulțumesc, Ionut Caragea, pentru decența dialogului, pentru ajutor și pentru sfaturi, îmi prind bine!

recunocătoare semnelor tale!
Tot prima strofă îmi place și mie, mai departe sunt broderii pe marginea ideilor din prima strofă.
”Frica” o gândeam cumva în sens pios: ”Cineva, fără adevărata frică de Dumnezeu, nu ştie nimic (la fel ca în 1 Timotei 6:4), și poate și un pic uman, căci fără acea ”frică” ne aventurăm (poate) prea ușor la cele rele. :)
Dacă iubești nu întotdeauna înseamnă că ai putut și ierta, adică a ierta cu totul și pentru totdeauna; gerunziul nu prea îmi sună mie bine în poezie în general, dar o să mă gândesc. Nu e că nu respect o anumită logică în poezie, dar parcă ea, poezia, se adresează imaginației noastre, mai mult poate decât minții noastre. Zic și eu.
Toate cele bune, mulțumesc încă o dată!

mă bucur că mi-ai luat în serios ”propunerea” de a nu ne teme să ”urcăm pe drumul devenirii noastre umane”, indiferent câtă nevoie avem să lucrăm la asta.
”Cerul e în noi” îmi pare și mie un pic prea direct, o să umblu puțin la exprimare, ai dreptatea poate doar ”conștientizarea” că cerul e în noi.
Și, da, cred că îndemnul creștin ar fi să nu ne temem de drumul ”strâmt”, dar sentimentul meu venea din simplitate, din simplitatea aceea din care venim și care stă la baza normalității vieții și am simplificat puțin.:)

Mulțumesc mult pentru înstelare, pentru cum mă citești dar mai ales pentru empatie!

de cuvinte și de atenționare.
Mă bucur de semn, dincolo de toate cele care ne întristează, cuvintele celor care ne citesc ne ridică puțin deasupra, recunoscătoare!

această manieră de a opri timpul prin cuvinte și de a-l așeza într-o ”poveste”, de a călători cu ”sufletul drept călăuză” ducând cu tine pasiunea celei vii pentru a se cunoaște mai bine pe sine, precum Dante călăuzit de Virgiliu pe imaginare tărâmuri de dincolo de lume.

Subtile acrobații de stil și profunde construcții metaforice pe țărmul nesfârșit al atâtor întrebări care ne frământă, adânci și formele pe care le îmbracă cuvântul tău în drumul lui către adevăr.
"Fii aproapele tău”, ce luminoasă estetică, aceea a propriei regăsiri, un onorant subiect al conștiinței de sine.
Îmi place cum îți salvezi sufletul de la înmărmurire, ce lume frumoasă e cea a iubirii conștienți fiind că purtăm în noi mult vid și doar câteva amintiri.

recunoscătoare semnelor tale de apreciere,
cu bucuria că ai atins cu inima cuvintele mele și le-ai ajutat să trăiască și dincolo de mine!