Nuta Craciun

E tare frumos ce mi-ai pus și cum ai simțit tu, mă bucur tare de empatie și-ți mulțumesc!
Toate cele bune, fără lanțuri și fără îngrădiri!

Mulțumesc, Cătălin, mă bucur că ai găsit ceva de luat!
Să ne auzim cu bine!

Mulțumesc pentru recomandare și pentru sinceritate.
Las de moment finalul, deși cred că e mai de efect să rămână un final indecis, fără să explic și să vorbesc de acea ”eliberare”, dar așa l-am ”regizat” inițial.
Sper că o să am o idee mai clară și să revin.

că finalul nu e bun, L-am tot plimbat prin mai multe forme.
E nevoie nu de o concluzie acolo, ci de ceva subtil care să lase textul deschis...
O să mă gândesc. Mulțumesc mult de semn!!

”încetinește” cumva cititul... astfel ”cititorul” ...
Îmi cer scuze, scriu de pe telefon...

Un typo și la mine, deci ”Efemeritatea” lucrurilor...
îmi cer scuze. :)

Cineva desenează pe o foaie, învârte creionul în cercuri în jurul unui punct. Titlul susține bine această idee de gest ludic, aparent nevinovat.
Îmi plac aceste detalii subtile, simbolurile punctului și albul foii, sau confuzia dintre „eu” și „tu”.
Se îmbină realitatea concretă a desenului cu lumea interioară a emoțiilor, astfel încât hârtia albă devine scena unui proces sufletesc intens.
Cred că forma verticală a textului, nu e doar estetică, încetinesc cumva cititul, astfel el nu poate trece rapid, simte fiecare cuvânt, fiecare respirație,

”care se strânge
plânge
doare
până la sânge”

Mi-a plăcut această scară a durerii, cu cât cobori pe rânduri, cu atât emoția se intensifică „până la sânge”.

Este un tip de scriere care provoacă gândirea, foarte fragmentar și meditativ, dar parcă nu oferă destule detalii ca să convingă.
Cred că textul sugerează efemeritatea lucrurilor, legătura dintre lucruri, timp și viață, și despre faptul că totul este temporar, dar participă la un proces mai mare.
Cred că sunt câteva typos în text.

Poemul creează o stare frumoasă de contemplare, dar parcă rămâne mult în registrul general. Cred că ar câștiga forță dacă ar avea un detaliu mai precis, sau o imagine mai tăioasă, care să ridice miza emoțională.
Poate dacă ”dorul de evadare” ar putea fi mai concret. E un nucleu acolo care cred că ar putea fi dus și mai departe.

E un text aerisit despre dăruire, o dăruire nu o pierdere propriu-zisă. Nu acuză pe nimeni și nu dramatizează gestul. Nu spune „mi s-a luat”, ci „am dat”.
E poate o neliniște calmă legată de timp și de loc, o dorință de a crea o lume nouă și de a-i oferi cât mai multă viață curată.
Finalul e puternic prin felul în care dăruirea nu mai e doar materială sau simbolică, ci relațională. Nici „tu” nu mai garantează reciprocitate, nici sens. Rămâne deschis și închide frumos cercul acesta, pentru că în timp ce dăruiești, identitatea ta se lărgește.
Iar asta e o parte luminoasă, aproape mistică, ceva ce inobilează.

Aprecieri cu sinceritate, Otilia, pentru o poezie curată unde dăruirea poate fi stare de existență!

L-am rescris ca să-l pot vedea mai bine:

nu mai încap în mine, de atâta suferință,
ce bine-ar fi dacă aș plezni
și m-aș întoarce-n neființă,
să nu mai simt nimic,
nimic să nu mă simtă,
iar tot ce am trăit să dispară-ntr-o clipă.
dacă aș putea să uit, dar nu se poate…
să închid ochii și să-i mai deschid la moarte,
să desfac inima ca pe-o căpșună coaptă,
să las să curgă suferința toată.
oare mai sunt, în lumea asta, oameni ca mine,
care să sufere-n neștire,
fără niciun sens,
sau eu sunt singurul din univers…

Multe greșeli de ortografie, iar mesajul este complet explicit. Se spune exact ce se simte, fără filtrare metaforică. Cititorul nu are nimic de descoperit și asta reduce tensiunea poetică. Funcționează mai bine ca jurnal decât ca poem, pentru că îi lipsește acel pas prin care autorul să transforme emoția brută, într-o formă lirică.

Bucuria poeziei, dincolo de pedeapsa ei, e faptul că parcă îți dă un răgaz pentru a-ți vindeca rănile. Și chiar dacă în urma lor rămân cicatrici, ele ne amintesc cât de puternici suntem.
Poate versul cu ”inima care refuză să mai bată”, e cumva prea direct, deranjează puțin armonia unui univers ludic, care deși dureros, are puterea să mediteze la unele ”lucruri mici din viață”, care aduceau cândva fericire.

Toate cele bune!!

Mulțumesc, domnul Dume pentru că mi-ați spus cum simțiți acest text.
E un flash pe o stare, pe care deși am încercat s-o amplific, nu am reușit și am rămas tot la vresurile astea restrânse.
Mă bucur dacă cuvintele mele v-au transmis exact ce voiam, starea de gol existențial.
Gânduri bune!

revărsat într-un stil bogat în imagini senzoriale și un discurs poetic confesiv, unde limbajul format în perioada copilăriei, se însușea prin joc, experiment și senzații fizice, nu doar prin școală.

Textul îmi pare de un surrealism liric, dar dus la extrem, cu
imagini care vin una peste alta fără tranziții clare:
gări pustii, război chimic, lilieci, peșteri preistorice, și multe contraste: alb/negru, evoluție/regres, dragoste/razboi.
Paradoxul și contradicțiile vin parcă mai mult din combinarea lor neașteptată decât din idei filozofice, părerea mea, cred că autorul vrea să exprime intimitatea și fantezia, prin imagini care sfidează cumva realitatea. Poate fi un paradox intenționat ca efect literar, care să te facă să simți confuzia, absurdul, sau să stârnească gândirea. Dar dacă e făcut prea „forțat”, rezultatul poate să pară doar… incoerent.

e chemarea la a trăi, a iubi, a nu mai da fricilor dreptate. E un act de afirmare a vieții în fața fricii și a trecutului.
Și e despre demoni, adică despre metafore pentru vocea din interior, despre frici interne sau gânduri negative care se hrănesc cu greșelile noastre.

Textul sare puțin între dialog interior („ție… mie…”) și declarație („Eu știu că TU ești acela”) fără o tranziție clară.
Această săritură crează puțin senzația de fragmentar, ca și cum textul ar fi împins, fără să curgă de la sine.

E un text dens, corporal și simbolic care lucrează cu senzații și arhetipuri. Explorează destrămarea identității feminine, după (cred) o pierdere afectivă și procesul lent de reconstrucție.
Eul liric, se reface apelând la un „arbore” de femei interioare și ancestrale, într-un spațiu al supraviețuirii, al sălbăticiei și al inițierii.
Finalul propune o vindecare asumată unde frumusețea nu constă în refacerea intactă, ci în integrarea rupturilor, asemenea porțelanului Kintsugi, unde fisurile devin parte din valoare. Cea ce sugerează că femeia de la final nu mai e „ca înainte”, ci mai valoroasă.
Un poem puternic care vorbește despre o frumusețe care include ruptura, nu o neagă!
Merită mai mult decât pot eu spune, las o lumină ca semn de apreciere!

Dragă BogdanGeana, așa am înțeles și eu, știu că e nevoie să mă implic mai mult, explicația mea e de vină. O să iau rucsacul în spate dacă tot plec la munte. Chiar nu doresc să-i dezamăgesc pe ceilalți.
Și nu era vorba despre spațiul în care eu pot funcționa mai bine, aici spațiul este perfect. Din comentariile voastre am învățat și poate am și crescut.
Nu voiam să rămân doar pe post de observator, înțeleg că nu e un post onorabil, eram doar sinceră, o sinceritate cam prost exprimată, recunosc.
Așa cum spuneam, sunt aici și o să încerc să fiu mai activă.
Recunoscătoare pentru înțelegere!

Nu, nu se moare aici, cuvintele au o eleganță rece dar lucidă. Nu e doar un dramatism spectaculos, e un fel de introspecție cu miez emoțional, așa îl simt.
De fapt e un text care te lasă cu senzația că l-ai citit ”cu tot corpul”, nu doar cu ochii sau cu mintea.
Personal îmi place și ritmul fragmentat și respirațiile dintre idei, la fel tensiunea subtilă, constantă, care nu explodează, doar rămâne acolo, apăsătoare...
Ne cunoaștem de mult, adică eu vă cunosc... și vă citesc de câte ori găsesc un text pe care îl semnați.
Toate cele bune!

E un poem dens emoțional. Se simte o tensiune constantă între resemnare și instinctul de autoprotecție.
Poate puțin cam aglomerat prin imagini declarative, zic eu. Dacă intrăm puțin în arta subtilității în poezie, versul: „Nu aș schimba nimic în mine / nici chiar inima”, cred că ar putea fi spus puțin mai subtil, mai nuanțat, doar o părere.
Referitor la subtilitatea ritmului: „cui să-i zic / că Dumnezeu este ocupat cu alte treburi”, cred că se poate spune: „cui să-i zic / Dumnezeu este ocupat cu alte treburi”, fără ”că”.
Da, ritmul poate deveni poate prea fragmentat, dar cred că ăsta e un efect stilistic, care deși schimbă puțin ritmul, cred că schimbă măcar puțin și impactul, doar un exemplu.
Sunt doar păreri, nu îmi permit să vă dau sfaturi sau lecții, Doamne ferește.
În general încărcătura imagistică e bine controlată, versurile dumneavoastră sunt mereu vii, eu vă citesc cu plăcere pentru că simt apropieri între stilurile noastre de scriere.
Vă salut cu gânduri bune, să ne auzim cu bine!