Nonciu Dragoş

ce simplu se zvonește că sunt tâlhar că am sau nu habar de lumea cea urâtă să mușc cu furie nu pot să am habar că-s amărâtul fără glas ce bea cucută în marțea rea sunt doar neghiob

Ce jalnică-i lumea, Când fuge prostește, Albastră e zarea, Focul în vatră trosnește. Băiatul cu arma, Mă prinde-n vizor, Îmi dă sforii iama, Seacă al vieții izvor. Nu-i șansă mai bună

Măsura unui biet tangou Niciodată n-am crezut că atingerea poate aduce atât de multe emoții. Sunt în pragul disperării și nu pot emana această energie. De ce eu am fost cel ales și de ce eu am

E vremea clopotelor doamnă, În ritm de dans e iarși toamnă. Aș vrea să văd smaraldul de cleștar, Dar simt că sunt departe iar, Mă mir că nu-s, dar iacă sunt Mai mult ca niciodată, Aștept doar

E searbădă lumina lumii, Căci ea e slaba căinare, Spre drumul ce leagă anii De șansa nesfârșită în uitare. Ce slabe sunt firavele șanse, Cu aur să cuprind și soare, Pe drumul ce duce spre

Marcam ca fiecare. Mai goluri, uneori, Mai ocoleam şi poarta, Tot căutând, Mi-aduc aminte. Nebun fiind Calic de vorbe bune, rele, Mă tot suiam tăind Din pomul bun, Până-ntr-o zi Când

Să-ndrept greșeala, Rană să deschid înseamnă, Căci dragă îmi e viața Aci în pragul miresmat Cu șoaptele de-acum un veac. Ce-am spart de ast’ mi-e dat, Ce sunt de pildă în sfârșit, Că plâng

Mă rog, să am, să dau, în fiecare zi, Din ce n-am dat odată lumii, mie. Să fie sărbătoare pretutindeni astăzi, Sufletul bun, socoteala să îmi ție. Mă rog, să am, să dau, în fiecare zi, Din

Formidabil a fost când ți-am cântat, Frumoase versuri la a ta fereastră, Nimeni cu ghivece-n cap n-a aruncat, Teribile vorbe și împuțita apă din glastră. Chiar și eu, cel chinuit m-am

Momentan mă chemă nimeni Și sunt tare fericit deodat’, Nu dau socoteală unor semeni, Ce se plâng că sunt aristocrat. Aș purta numai finețuri pure Să se vadă c-altfel nu-i, Dar ce folos la

Și-atunci pe fluturi, eu… i-am pedepsit! Că nu mai mor și-mi stau în cap așa, Căci da, înnaripata mică, mă ridică… Mă coboară sau mă rog… a cât-a oară, În corsete albe, strânse, mă îmbracă. Nu

O romanță e iubirea scoicilor de mare, sparge valurile valma capu-mi rupe și mi-l mută către tine draga-mi floare, ah, aș sparge globu-n două doar pe ape. Tu te uită scumpă mică anemonă

S-arunci pe drum iubirea, păcat de mare pradă. Se tranșează zeirea, pe șubreda-mi miridă. Pura slaba mea uimire, cîntă acum la gardu-mi și se urcă-n dar s-aducă-n fire minunea cea

Apatic mă privește și-mi spune c-am greșit. Sunt eu tăticul vostru ce-n palme v-am ținut, Sfârșit de-atătea jale, eu vin și-s tare obosit, Aștept o vorbă bună din toate atâta am putut. Refuz

Sfioasă iubire mă cheamă în pat, Ajunge cum cântă micul hățiș. Mi-e ciudă de apriga lamă ingenuă, Să merg mai departe pe frunze cu rouă. Sunt eu bătrân neînfricat, Cuminte mă fac eu stăpâne

FIINÞA UMANÃ O lună, două, trei și ți se acordă viață. E totală, ce să mai, te-apuci de treabă, chiar dacă nu-ți convine, îți bagi

La operă e sfoană mare Artiști în umbre cu pahare Le sparg l-a-n semn Comandă mare, dirijor După umbre negre falduri Ies strigând sughițând unii Și,… se ceartă așa, preț, De-o oră și ceva

Însemna să merg mai departe. Asta am tradus eu din viaţa mea. Lucruri mărunte pentru care oamenii bogaţi ar ucide, însă ce era de lăsat şi, mai ales, ce era de păstrat, mă năucea pur şi simplu. Vara

sunt vraja ce mă doare ascunse nopți și reci păpusi ciudate cântătoare se dau pariuri mii și zeci Maria stă pierdută în cânturi abate de la drumuri rele parcurse dimineți

parcă mai ieri am dres palatul de cleștar am pus o cărămidă mult mortar și har uite așa m-am ales cu un halat de mare țar sau cu fetițe băieței ce-aleargă la hambar pe nopți le-am păcălit ușor