Nistor Mircea-Iulian

Am 18 ani în buzunaru drept al cămășii. Celălalt nu există, așa că pe restul i-am pierdut.Dar nu-i caut. Mereu voi găsii alții mai frumoiși. Pentru mine frunzele plopilor nu mai tremură, nu mai

Să-ți strân mâna pe sub stele Și lacrimi de iarbă să ne spele tălpile Să-ți rămână în trup doar cuvintele mele Să merit s-adun toate privirile tale Iubirea, trăirea, soția mea.

Râdeam pe-o bancă de-ntâmplări trecute, Râdeam de oameni plini de bucurie, Căci noaptea nu venea curând, Ci doar lumina ne-mbrăca pe umeri. Iari astăzi amintirile mi-aduc Doar zâmbete amare și

Intinsă printre flori de mai, Cu vălul alb alunecând pe tâmplă, Stătea privind icoane dragi, Citind din cărți prea sfinte. Și se gândea la corcoduși în floare La primăvara ce-aducea

Lasă roata să se-nvârtă Peste firele din viață Și suveica să-mpletească Amintiri și gânduri bune. Căci de-i punem spițe multe Se rotește tot mai greu Iar de zboară nu mai știe Unde va cade

Mă prind cu amândouă mâinile De lacrimile norilor Ca pe suferinșa lor să urc Să văd în depărtri Nemaivăzute gânduri și idei. Le beau durerea însetat de propria imaginație Ce far se vrea, prea

Nu vreau să mă înalț Să te privesc din slavă Cu suflet să te-ncalț Și să te-ating c-o rază Și nici prin smoala deasă Să-ți târâi amintirea Ca pe-o mârșavă farsă Ce-o joacă omenirea Ci să

Pe sclipiri de ape invadate de lună Privesc un surâs surprins de visare S-aprind fericirea ce prin ramuri răsună Ca urma de soare ce-o simt în răcoare.

Un iepuraș maroniu, Ce din toamnă era viu, Socotea că urechi lungi Îți trebuie să-l ajungi. Când mămica a plecat Ca să n-ajungă vânat, Socoti că e prea mare Să mai ste-n

Ochiul îmi scapă frânturi de tristețe Strânsă cu gândul la ce n-a mai fost, Ascunsă de lume cu teamă ca visul La ce ar fi fost să nu fie găsit. Iar mâna încet aleargă pe foaie Și picură suflet

Leagă-mi aripa cu un fir de soare Ca stând întins sub cer să pot pluti din nou, Să nu mai simt răceala din piatra de deasupră-mi Ce-ai aruncat îndată ce-am început să zbor. Þine-mă strâns în

O pisică dolofană Care șoareci n-a vânat, Vrând să fie și ea doamnă S-apucă de exersat. Sare-n sus pe trambulină, St-aplecată pe ghidon, Bea numai apă străină Căci nu suportă

O urmă de mâna pe oglinda Rămasa ca umbra unui trecut drag Mă privește surdă la simțirea mea Ș-așteaptă răsuflarea ștergerii Ritmuri de tobă surdă Împinse pe toboganul cu apă Spre noaptea

Urme de nisip spulberat În valuri mici, potolite, Aruncate la-ntâmplare Peste urme de nisip adâncit De talazuri ce înneacă speranțe. Petale de mușețel cules Pe urme de mireasmă Rămasă pe o

Suntem toți prinși într-un plan. Puncte aruncate la întâmplare pe o hârtie perfectă, cu o peniță perfectă. Infinit de mulți, cu tot atâția vecini, cu tot atâtea posibilități de a trimite gânduri. Dar

Păstrează-mi taina Ce încă nu ți-am spus-o Așa cum faci cu haina Ce încă nu mi-ai pus-o, S-acopere o rană Ce-n mine s-a deschis Și care s-a intins Atât cât te-am iubit. Și plânsul între

Deschide-mi palma și așează Un zâmbet pe-un sărut prelung, Ascunde-mi aripa ce zboară Peste suflări și peste munți. Urcă pe urma unui gând Ce stă ascuns sub colțul gurii, Și flori de colț le