Nistor Mircea-Iulian

Alunecă ușor pe lângă mine Nu încerca să mă trezești, Să am încredere-n tine Nu inima sa mi-o cerșești. Și dacă mai vrei să mă vezi Ascunde-mi ochii de păcat Să nu mai văd vlăstare

Lasă-mă să-ți cânt privirea Prin ape limpezi și curate, Și nu mă alunga din urma ta Ci lasă-mă să-ți spăl tălpile. Și-n pumn de-ai vrea ca să mă strângi Eu voi fugi de-a ta prinsoare, Mă voi

I-am văzut ochii lipsiți de grai. I-a stins bucuria, i-a stins și tristețea, Și a lăsat în urmă o coajă Ce încă mai suflă și încă se luptă. De i-ar fi lăsat măcar gândurile Ca să mă vadă la

Pe sub prispa unei case, Ce de mulți este știută, Două gâște(sunt cam grase), Se vorbesc c-o cunoscută. Cică-n luncă, lângă lac, S-a oprit în zori de zi, Cu alai, un pitpalac. Și-a dat

Naamah, mi-ai ieșit în cale, Și nu în noapte, ci în umbră. Ca să îmi dai dulcețuri rare, Să nu mă sperii ca o ciută. Când Azazel te-a întâlnit Și te-a văzut frumoasă, Þi-a dăruit în păr un

Cu lumânarea cea întunecată Vă luminez cărarea ce începe Șerpuitoare și înșelătoare Din mâneca mea stângă. Vă dau arginți să cheltuiți, De aur nu v-atingeți Și veți ajunge la pocalul Ce

Cu ochii negri, de cărbune Să rătăciți În pădurea cuprinsă de văpaie Și să loviți mereu o creangă Ce plină-i de scântei. Încet, încet, pe spate-ncet, Să urce iar și iar, Un roi de

Și-am zis că-n apa scursă Pe stânci, în Valea Morții Ne vom scălda de-a pururi Și vom spăla păunii De miile culori Ce le rotează coada Și le vom prinde-n cercuri Sub talpa noatră Iar

Să aruncăm cu crengi aprinse Și înmuiate-n smoală În cei ce vor să ne oprească, Sau să ne-abată. Cu aripi împletite din mii de bice și de colți De aur alb, să nu se strice, Să răcorim până

Cu umbra unui crin de aur Eu te-aș atinge doar când noaptea trece Să nu te doară adierea mâinilor Ce umezi sunt. Þi-aș arăta că floare se va rupe Sub amintiri și vremuri ce ne-apasă, Dar

Cu mici păienjeni voi să vă culcați Să vă înțepe-n coaste și-n coloană, Și mii de viermi de alții alungați Să vă găsescă-ntinși, gustoși, ca pe o hrană Ce-i înmulțește-n repetate rânduri Ca

Cu ochii injectați de ceară Și cu feștile-nloc de iris Să vă strivească trenul mâna rară Cu care dați. Și tălpile de smoală să vă fie Și soare mult și plin de rotocoale Pe gheață să nu vă

Aș dori să spun despre o zi în care am reușit să pierd două trenuri consecutive(e și asta un fel de performanță). Primul l-am ratat din vina mea și a telefonului. Eu mereu mai stau după ce sună

V-aș da întreg pământul Să îl aveți în pumni, Și boalta de deasupra Cu stele și minuni. Aș arunca în cale Covoare de mătase, Și v-aș pofti la mese. Mâncăruri dulci și grase Aș pune eu pe

Prin lumi albastre Mă plimb încet ca melcul, Și cu priviri de îngeri Mă spăl ades pe umeri. Dar lângă masa mare De bunătăți umplută, De flori și de povești, De pegași ș-absoluturi, Stă

Pe umbră de cenușă V-aș face să călcați, Ș-aș pune-un vis zdrobit În drum, să vă împiedicați. Să faceți apoi tumbe, agale, Să nu pierdeți în drum O piatră cât de mică, (speranța unui

Am fost și-am întâlnit-o, În camera tăcută, Și mi-a lăsat în gât Un nod. Și mi-am pierdut vederea, Mi-a amuțit mirosul, Când am simțit-o aproape, Când i-am privit sentința. În fața mea,

Plec să mă-ntâlnesc cu ea. Am mai văzut-o doar în treacăt. O dată m-a privit zâmbind De sub o pleoapă. Și mi-a fost frică s-o ating, S-o iau ușor de mână, Să vadă-n ochii mei un vis, Să-mi

În noapte rage o sirenă, A răgușit de-atâta smog. Pe val alunec-o balenă, Cu trupul în năvod. Printre furnale, cărămizi, Și asfalt turnat \"la oha\", Te plimb. Pe stradă un mormânt, De

La ultimul apus, Când voi ajunge eu, Voi fi mai împăcat, Mai înțelept, mai leu. La ultimul apus, Cănd vom ajunge noi, Va fi totul pierdut, Iar praful va-neca Și urma de strigoi. Și va fi

Lasă picurii de ploaie Peste chipu-ți liniștit, Nu vor curge-n veci șiroaie Ci-l vor face mai iubit.

Pe-o brumă de putere îți scriu acum un pic, Și tot ce îți pot spune nu va-nsemna nimic E-o lume prea ursuză acum ca să ne creadă, Și tot ce îți voi spune, prin ape o să treacă.