Nincu Mircea

Alaltăieri în cuvinte cu diavolul m-am războit. Se zbătea în frază tulburat și neliniștit. Avea argumente clare și de multe ori m-a zdrobit. Și m-am rugat. Lupta a continuat. N-am izbândit. De

Simt cum mi se urcă pe piciorul drept Dumnezeu. Urcă miriapod și împotriva gravitației. Încearcă să ajungă prin mine La apogeu. Simt, în același timp, o mare dizgrație. Pașii Lui mă gâdilă cu

Îngroapă-mă în al tău cântec Și în flori de câmp de toamnă! Ca pe-haiducii altor vremuri Împușcă-mă în gând doamnă! Boala vieți, ce mi-i crudă, Boală care mă încearcă, Împlântămi-o mult, cu

Picioarele îmi înverzesc a primăvară. Mă dor. Prin piele fire crude îmi răsar întâia oară. Mă umplu prima dată cu același decor Și mă obsedează durerea soarelui ca o povară. Strig dintr-o

Întinerisem încât simțeam nevoia să mă dezgrop. Mi-am legat ombilicul, mi-am tuns părul și închis ochii. Am băut lapte, sânge și mi-am descântat. M-am umplut de iubire și m-am pierdut în

Noi nu purtăm nume de poeți. Poate de pahare de vin. Tu ai fi din cristal fin cu picior Vibrând sonor când plimbi Degetul arătător Peste secunda ce moare degustată În sărutul ușor. În

Aș lupta până armele s-ar preface metal lichid. Aș scrie până ce cuvintele ar deveni vid. Aș iubi până când nu mi-ar mai bate inima-n piept. Și aș înota până când malurile s-ar sătura să

Acum aș vrea să vină Toți norii, toate fulgerele și toate tunetele Să îmi cânte-n fereastră în noapte Odihnitor, ca niște șoapte, Până adorm. Însă ai venit tu perfidă și frumoasă, Ca-n prima

Curg râurile risipite spre mare. Le simt șiroaie căzânde Sudori peste sudori În veri milenare… Peste sprâncene arcuite se lasă Bolți de lumină, perdele de casă, Adunând din depărtări

Privesc atent, ca un ului albastru, Tu te ascunzi în câmpia verde, Ca un ciob de sticlă În raza lunii. Ascult ca o antenă parabolică. Tu bruiezi eternul zuzuind, Ca o albină primăvăratică În

Noaptea! O iapă gârbovă! Zace În grajdul lumii plin de vreascuri și resturi. Rumegă controlată în fălcile late Osoase și uscate gânduri și versuri. Lângă ea un șoarece monstru Toacă o coajă de

Privește și tu cum îmi crește Părul de sub coroana asta de stele! Privește! Fire rebele mi se întind. Niște rădăcini ce nu se prind În jocul perfid. Privește! Numai tu mă cunoști de pe

Magie Șapte zori au tremurat pe un gând neîmpăcat și-au adus la brâu cu ele toate dorurile mele. Și le-am pus la cingătoare toate floare lângă floare. Șapte nopți neîmpăcate am visat

Impuritate Nu încerc niciodată să-mi sorb vastitatea de a fi, ce o găsesc în Tine. Prefer să tac și să aștept, -dorindu-Te necontenit- negăsindu-Te, dar știind că Tu, ființa Ta, ce n-am

Melancolie Nu-mi deschide ochii grei sub stele! Mi-e frică să nu-mi cadă din ei un cer de nesfârșită durere, iubito, pe umerii tăi. Mai bine șoptește-mi cu frunze albastre o toamnă ce

Atâta liniște gându-mi cuprinde, când pasu-l plimb printre morminte… Amintiri mai ales… Azi aur avem în cuvinte. Cu el rostuim ale zidirii demult neînțelese veșminte. Răsar de sub cer

Sonet rural Mă dor mâinile ce mi le smulge pământu-nsetoșat de apă, în crăpături și tăieturi de sapă se-mplântă-adânc și greu până la sânge. Mă dor și pașii ce mi i-am tocit în cenușa

Eu m-am născut toamna dintr-o aripă de cocor, ce pleca pentru ultima dată și dintr-o frunză, ce zbura spre veșnicie și dintr-o ploaie, ce nu se mai oprea. De aceea port în suflet dorul de

Cu flori Soției mele Cristina Cu flori am venit la tine Atunci când te-am văzut. Și așa, ca și cu niște arme, Te-am cucerit. Cu flori am venit la tine Atunci când te-am iubit. Și așa,

Glosă Așez între noi amintirea, Ca și cum aș fi timpul și nu doar. Așez între noi despărțirea, Ca o ofrandă adusă-n altar. Sfințenia clipei trăiește Crescând între noi nemurirea, Ca un

Þi-am adus cele mai frumoase flori Ale anotimpului în care ele înfloresc. Nu le-am cules. Doar le-am primit. Le-am pus în vaze și le-am sfințit. Þi-am adus cele mai frumoase flori. Erau

Lucrurile mari se fac cu sacrificii mari, lucrurile mici se fac cu sacrificii mici, iar lucrurile care nu se fac, nu au nevoie de sacrificii. În acest context, este aproape de neînțeles cum omul