Nincu Mircea

De fiecare dată mă ridic de la masă Peregrin într-un stol de secunde. Cu infinitul lor în care, din care, mușc Și mă bucur, ca marea care își umple Plaja cu risipirea ei de niciunde. La

Dacă am să îmi las iarba să crească Așa, precum niște nori sau ca rădăcini, Peste față nu îmi mai veți vedea Carnea care îmi atârnă Zbârcind în lumini. Ci mă veți privi ca pe un pustnic Care

Peste umbra pomilor înfloriți Din coroane interioare împodobită M-am așezat și am privit Ca mireasa nuntită. Și am așteptat să îmi încolțească Căderi din care să mă dezgolesc. În întinderea

De-a lungul căutărilor suntem pe cale. Calea care este înaintare de orizont. Bumb ce înflorind devine floare. Plutire prin aer, peste ape, pe ram. Carne putrezită,

Când în ochii mei se revarsă din cer atâta lumină Încât devin mări albastre, năvălesc corăbii Ce caută porturi în care să își deșarte Neprețuitele bogății adunate În ei ca lumi nenumărate. Le

Amintiri, precum cărarea peste care împreună Treceam când din întuneric ne întorceam, Păreau că sunt făcute din humă. Cărări peste care călcam pe care L-am mai străbătut atunci când

Fiecare poem e o lacrimă ce izvorăște din rădăcina ochiului. Acolo de unde privirea crește din ceea ce vede în afara ei. Un fluture care întâi este vierme și apoi se târăște Peste obraz de sub

Fiecare zi din viața mea este un zeu. Zeul zilei în care m-am născut sau zeul zilei în care-am să mor. A zilei în care te-am cunoscut ori a zilei în care, Ne-am iubit atât de mult încât,

Prima lovitură trebuie trasă înainte de prima linie. Următoarele nu trebuie să treacă de linia din urmă. Și, mai ales, să nu se întindă în afară de margini Unde ca linii trasează fecund fiecare

În inima lor, vulcanii, nu poartă pietre, Ci zvâcniri din care își aruncă ființa În afara adâncului din care cresc Până ce tot sinele și-l golesc. Ca un ochi care privește într-o oglindă În a

Cum ne ștergem ochii de pe față De imaginea pe care o poartă când Se murdăresc cu ceea ce privesc în oglinda Unde se descoperă pe sine ca sine mai vechi Decât sinele pe care din sine-l

Cum nimicurilor rupte din alte nimicuri Le îmbumbă în încheieturi bumbii altor bumbi, Mi se zvârcolesc și se întind zboruri de fluturi Cărora le cresc în carne interioare de sâmburi. În

Dinții cu care mușc din carnea șarpelui Și care mestecă cel mai bine ființa lui Mi s-au spart încă de pe când Din sfârcul luminii sugeam ca prunc. Și mi s-au spart pentru că în carnea lor Erau

Femeia nu se îmbracă pentru a-și ascunde formele, dimensiunile sau defectele, cum ușor am crede, ci pentru a genera prin hainele, bijuteriile, parfumurile, tatuajele și toate accesoriile vestimentare

Cel mai intim intim al ființei mele mi-e golul. Golul acela la care mă gândesc că voi deveni Din golul acesta în care sunt și în care trăiesc Dinainte de a fi fost și în care rămân până când Mă

Ieri, am fot să împărtășesc o muribundă care sta într-un pat așezat lângă fereastră într-o cameră. Până la ea, pe dreapta mea, într-un pat lipit de perete, în pielea goală cu picioarele deschise ca

Încă trăim în fiecare clipă În fiecare ieri ce astăzi nu mai este Acolo unde ceea ce era a devenit Ceea ce nu a fost și ceea ce Putea să fie întuneric Risipit în golul Din ferestre. În

Pervazul de la icoană, Înflorit din bumbi de sâmburi Prinși în scânduri, rânduri, țigle, Schele, vaze de scânteietoare raze, Își rodise iar distanța. Și privea întins spre stradă Răstignit pe

Dacă înțelegem că ne înțelegem cu Dumnezeu prin rugăciune, înseamnă că rugăciunea în sine este o limbă pe care toți oamenii care cred în Dumnezeu știu să o vorbească. Că, în lumea aceasta, de fapt,

Și voi, voi toți, care nu ați mai fi venit Dacă nu aș fi fost eu cel care să vă fi privit Cum ați fi venit fără a avea de unde veni Pe când a veni nu depinde de ceea ce Suntem când împlinim ce e

Pe pervaz, lângă icoane, Florile, ca bumbi de sâmburi Prinși în gânduri, scânduri, Rânduri, țigle, schele, vaze Ne împodobesc cu raze. În rodirea lor distanța Este acolo unde strada A făcut

Nici o luptă nu o duci cu adversarul cu care te lupți, ci cu argumentele lui, cu contextul în care acesta te provoacă la luptă, cu interesele sale și cu tot ceea ce tu nu ai asimilat în timp ce el a

De unde crește în noi carnea în care trăim? Și cerului de unde îi crește universul ce îl privim? În ce fel aparținem celuia care suntem și la fel În ce fel rămânem când nu mai devenim? De unde