Nincu Mircea

Scoate sânul drept, să-l privesc și să mă minunez de ceea ce văd când îmi arăți cum, sub fald, îți îmbraci umerii de la piept. Să-mi imaginez, privindu-l, pruncul pe care îl hrănesc când,

Lumina stelei ce a călăuzit magii iarăși ni se aprinde în gând și arde în noi, din cer, în fiecare cuvânt. Ca unui copac ce, prin rădăcini, își coboară din nori apele în pământ, lumina ei, ce

Cu fruntea plecată, magii, intrară la împărat. Drumul lor greu părea că aici s-a terminat. Ca un dangăt de clopot vechi și spart, vocea de pe tron, ca din pământ întunecat, i-a întrebat: „Ce

Eu nu sunt rădăcină. Dar știu cum cresc prin adâncuri rădăcinile pădurilor, apelor, munților. Eu nu sunt pește. Dar știu cum mănâncă peștii apa mărilor, norilor, iazurilor. Eu nu

Mi s-a rupt lemnul crucii la gleznă. Când mă plimb îmi iese Un os alb și lung Prin picior. I-am spus doamnei mele: „Coase-l!” Mi-a zis: „Aruncă-l!” „Nu!”, i-am răspuns. „Bagă-l pe

În jur, pretutindeni, lumina își modela carnea, iar eu mă strângeam în sâmbure, ca într-o eprubetă. Dospeam miez de pulberi adăugând universului piruete. Și cădeam în

Argonautul care naviga printre stele Călătorea printre frunze. Trecea, ca un vierme, Din ram în ram, Printr-un arhipelag De insule. Și visa că se întoarce După ce dă ocol marginilor Care

Eu te iubesc! Te iubesc când ești tu Și te iubesc când ești altceva. La fel ca atunci când te iubesc Fără să mai fii la fel ca atunci Când doream pe cineva Care să fie ca tine. Te iubesc

Pe buza fântânii lumânări aprinse Rămase de la căratul apei ard Reflecții ale lunii și stelelor. Plutesc precum în cer și peste ocean Gândul corăbiilor cu vele. Și mi se rostogolesc prin

Seara, După ce mă eliberez de ape În timp ce plouă, Caut să văd cum yala a închis Firida dintre ușă și toc. Privesc cum îi atârnă cheia Ca lacrima care așteaptă Și nu poate să

Când intri în interior jocul te cuprinde Precum pe aripi zborul în care trupul Paserii este purtat cum o corabie Ce plutește pe ape învolburată În și din a ei inimă unda. O vâslă căreia carnea

Cum poate fi cuprins golul din ochiul Căruia privirea pentru care a fost închipuit I-a crescut în sine dinainte de a fi fost văzută? Și cum răsăritul ei, dinainte de a fi fost, Poate fi

Azi este azi. Mâine este mâine. Poimâine este de două ori azi. Răspoimâine este de trei ori azi. După care este tot azi de mai multe ori. Tot de atâtea ori cât vor fi trecut Mai multe zile de

Chipul meu, întâi este un vlăstar Căruia, de-a lungul trupului, îi cresc Din bumbi ramuri pe care, mai târziu, Când suficiente răsărituri și apusuri Se vor fi întins, ca valuri pe plaje, Spre a

Ochiul tău, cu care m-ai privit întâia dată, Acum, când îl privesc în timpul în care sunt, Este un ochi de reptilă care caută umbra În care să se închidă; e un mormânt. Îl privesc ca și cum

Gândul gândirii Este lumina care vine Către care alergi să o întâlnești Spre a o lovi pentru a se întoarce Acolo de unde către tine Crește din ceea ce este Când îi rămâi alături Și în tine o

Din fiecare zvâcnire a mâinii Ce o întind spre a te atinge iar Pretutindeni mi se întind melodii. Pentru că atunci când te mângâi Mi se despletește din cer privirea Precum o comoară

Noi nu murim niciodată. Doar inimile noastre mor. Fără ele nu am fi învățat să trăim Pentru că a trăi este întreaga Moarte înainte a nu mai fi Nesfârșit pe interior. Doar inima poate

Când îmi cuprind în palmă Ca pe un măr capul... Și îi simt golul pe care îl strâng Între degetele ce îi adună întinderea A ceea ce cred că e și gândesc că ar fi Ceea ce sunt fără a fi deveni

De ce fiecărui ram îi îmbumbă din bube Alte ramuri și, de ce, de-a lungul lor, Ca alte bube îi îmbumbă frunze? Rădăcini care poartă vâna acestor aripi Ce se întind din interior prin răni Până

De fiecare dată mă ridic de la masă Mai bătrând cu un mănunchi de secunde. Ca dintr-un infinit din care mușc Și mă bucur ca de o mare plină De nenumărate valuri fecunde. Sunt gura ce

Când uităm, uităm ceea ce cândva știam. Ceva de care nu ne mai îndoiam. Adică, ceva de care ne-am Întrebat înainte de A îl fi întâlnit. Uităm când uităm, de fapt, să ne întrebăm Despre ceea

Stinge lumina! Trage cu degetul peste retină! Îndepărtează din vederi strălucirea! Uită! Lasă! Iartă! Dormi! Mâine e tot ceea ce contează! Până atunci, însă, mori încă o dată, Și încă o dată,