Poezie
Migrațiune
1 min lectură·
Mediu
În inima lor,
vulcanii nu poartă piatră,
ci zvâcniri din care-și aruncă ființa
în afara adâncului din care se nasc,
până când își risipesc din sine
golirea.
Un ochi care se caută în oglindă,
urmărind să se vadă pe sine,
fără a fi privirea a tot
ceea ce devine.
Lumină a soarelui luată de lună
cearșaf peste lume.
Trup al ei dintre ieri și mâine,
ce, din scânteierea inimii strânge,
bibelouri pentru mobila din sufragerie.
Icoane pe altarul de acasă,
la răsărit
le așez să îmi fie.
O rază ultimă
Din sine rămasă.
027
0
Iar strofa "Icoane pe care, acasă,
Ca pe altar, la răsărit,
Le așez să îmi fie." o văd așa:
Icoane pe altarul de acasă,
la răsărit
le așez să îmi fie.
De asemenea, versul: "și așternută ca cearșaf peste lume." l-aș scrie:
cearșaf peste lume. Atât.