Nincu Mircea

Sâmburi în esența cărora codri de lumină plini de întuneric poartă mătur. În fiecare seară de pe asfalt, unde le cad aripile, strâng întinderi de flutur. Nuiele legate de cerșetori în

Fiule, Îți voi spune cum în curând, După ce ultima stea va fi căzut, Pașii tăi îi vei dezlipi din ai mei Și din drumul strămoșilor tăi. Fiule, Pasul meu e ca al tău. Calcă încet. Lasă urmă

Dintr-o dată realizezi că Ceea ce vezi devine un univers Ce se împlinește rostit dintr-un cuvânt. Secretul acestei cunoașteri, crescută din zare, Ce este generată de uitarea care în sine

Ochii golului pe care în pântecul apei Îl nasc când îmi scald în carnea ei trupul, Mă privesc ca dintr-un înalt cu vederea hidrei. În întunericul lor lumina, desenând margini, Se risipește din

Imaginați-vă lumea în care trăim Lipsită de energie, de internet și de sateliți! De clipa în care va trebui Ca sateliții, internetul și puterea electrică Să ni le închipuim în mintea

Reflecția stelei e o strălucire a clipei Ce oferă starea de-a fi în neuitare, Cum clipa care măsoară distanțe Există decât în exuberanțe. Tot astfel în gând este o risipire A adânciri într-un

Ce-mi place cel mai mult Este carnea trupul tău făcută Din sare, apă și din cuvânt! Pământul ce va fi margine imaginară Prinsă de ochiul gândului agățat De vârful sânului tău Îmbumbat de

Aș vrea să fiu stăpân al mărului care stă fizic în pom Și cade atunci când gravitația îl atrage din sfere. Altfel nu poate fi prilej de ispită-n păcat pentru om, Ci numai femeii motiv de

Cu secera de fier am tăiat stropi de ploaie. Mânerul mâna dreaptă îl strângea insistent. În palma stângă, cu ale cărei degete betegeam Trupul lor cristalin cu luciri de rubin, Adunam nouri cu

Trăim într-o lume care nu există, pentru că ne adăugăm din fiecare clipă care va veni și care încă nu este. Consumismul și globalizarea sunt așadar principalele noastre dimensiuni, pentru că consumăm

Poezia nu trebuie să fie partizană și nu trebuie să demonstreze nimic. Pentru că, dacă își propune să realizeze astfel de idealuri, se rezumă la a rămâne idolatră unei ziceri cu chip enorm.

Singura parte bună este cerul. Cerul pe care îl port în cea mai bună Parte dintre părțile din care Sub el mă alcătuiesc Ca un răsărit De Soare. Ca un orizont pe care niciodată Nu îl voi

Ce este omul! Sertare care se deschid Ca treptele care așteaptă În întinderea lor a fi urcate Închipuindu-și că strigă: „Priviți-ne! Suntem golul deschis care caută Vederea ochilor să ne

Restul e lovire în rana deschisă. Sărut sincer. Martorul uitării. Piatra. Lacrimi ce ard cicatrizând cu întuneric Obrazul peste care curg. Latura întinsă din cealaltă parte a

Din îngeri izvorăște Imaginea fiecărei icoane. Imaginea imaginii purtată în carne De cerul înnorat plin de fulgerare. Palma mâinii întinsă unde heruvimii Trăiesc din ceea ce în ea

Frumusețea nu e delicată, feminină, sintetică, ci brută, agresivă și autoritară. Se impune abrupt de îndată ce se afirmă. În sine este o efemeridă care rămâne în eternitate pentru că este unică. Nu

Fiecare cuvânt are o inimă. Îi crește în interior ca o virgulă. Bucla pe care o adaugă literei Este fereastra prin care-i pătrund Raze de lumini sub acoperișul Năruit ca într-un

Ce este frumosul? Chipul unui înger? Victoria celui care Câștigă în luptă? Cel care se bucură Privind forma perfectă? Ori cel care este uimit De rodirea din fructă? De

Noaptea care vine vine după ziua de ieri și înainte de ziua de mâine. Nor plin de cer, desprins din deasupra și din dedesubt, din formula luminii ce adună apele râului unde

Târziu, Când aproape începea să învie lumina, M-am uitat prin broasca ușii. Acolo unde ar fi trebuit să fie cheia Era un gol ca o groapă nouă. Decis, am încuiat-o. Apoi m-am întins să