Poezie
Adâncire
1 min lectură·
Mediu
Cerul, mereu, ca pasărea în prima zi de zbor,
Se aruncă din cuib pentru a își aduna
Din dincolo un alt înalt gol din gol.
Și, căzând din sine în sine, precum uitarea,
Se înfășoară cu cel mai adânc acum adâncit
Spre a se întoarce unde întâia dată
I s-a orizontalizat zborul ca drum.
În acest desfiind, Cerul, devine pasărea
Care doarme din sine peste sine sieși plutind.
Și toate acestea pentru că, în cuib,
I-au fermentat și i s-au frământat zeci
De adâncuri și înălțimi pe care le poartă
Înconjurate în golul unui alt gol nesfârșit.
Astfel, Cerul, tuturor, pretutindeni, dintotdeauna
Devine acel viitor care își desfășoară aripa
Imaginar dintr-un interior imberb zdrobit.
Nu am înțeles niciodată cine-l împinge
În întinderea peste care se lasă-n plutire!
Și nici cum îi cresc îndoieli și orizont în aripi
Din care își înflorește prin plutiri necuprins,
Ca marinari ce vâslind împing corăbiile
Peste valuri dintr-un înainte promis!
Poate că, de fapt, Cerul nu zboară!
Ci doar visează! Fiindcă în cuib,
Din sine mișcând, în el rămâne
Continuu în starea de stază.
00788
0