Nincu Mircea

Spațiile care se întregesc risipindu-se pe sine îmi mărginesc ființa care fiind devine un mine. Sunetul care cântând întregindu-se ascultând vibrează ființa ființei risipind gândul din gând. În

Bâzâie ritmat sub fereastră o tăcere. O ascult cum așterne rostuind gând. Tac și aștept să aud cerul plângând. Nimic. Totul este cuprins de înviere. Crapă sâmburele ce îl port în cuvinte. Își

Să mori ascultând atent cum mori și să privești în ochii altor priviri care văd în mucegaiuri și-n nori chipul tău lipsit de amintiri? Sau să trăiești privind în oglindă imaginea imaginii

Când calc călcâiele mă dor și-încerc să calc fără s-apăs, ușor. Bobii de rouă-i simt când calc încinși sub talpa mea cum ard. Și pașii mi se-împuținează ca ziua care trece de amiază. Calc

Foaia albă, ca o lumină de stea, mă ademenește să scriu în lumina ei. Însă știu că steaua noaptea lumină, iar ziua e soarele risipit de către zei. De aceea gândul pe care îl zgârii adâncind

O să te bântuie, copile, atâtea vise încât îți va părea această viață-o dimineață! Ai să înveți să zbori cu aripi necuprinse să strigi, să uiți și să privești în față. Vei fi un rege în lumea

Zaharisește, Doamne, piatra! O fă mai dulce decât mărul! Și schimbă-mi, Doamne, astfel soarta! Nu voi mai bea sau voi mânca! Nu voi iubi și voi uita cu totul! Din când în când prin

Când sânii tăi cu gust de toamnă și de ploi se dezvelesc ca răsăritul peste stânci și mări simt tot pământul pus pe vârful limbii mele piruetând pe sfârcul lor cerul cu stele. Privind, rod

Am cucerit tăceri adăugându-mi goluri prin care m-am risipit din mine. Imaginile pe care ochii voștri le-au privit uitându-se în ceea ce credeau că sunt, ca niște hieroglife sau petroglife

Imaginați-vă că peșterile despre care știți că se deschid pe sub pământ și își adâncesc golurile întunecate în pântecul lumii în care trăim, de fapt, se deschid prin întregul univers. Imaginați-vă

Între înger și om vederea ca o prăpastie se întrupează din Dumnezeu și devine imagini, chipuri, forme, orizonturi. În sfere și cascade timpul cu umbre se adâncește ca o piatră aruncată

să ne plecăm genunchii în rugăciune iară! cuvintele să tacă, privirile să doară. să ne umbrim cu gânduri lumina nenăscută, cu goluri de cuvinte și cu parfum de nuntă! să stăm în fața lumii ca

Corp alergând în cădere, Imagine a sunetului care se risipește Bate așteptând să se nască Tânguind distanțele formei Ritmându-se în vibrații… Umbra saltă ca o amintire Din firea tăcerii cu

Mai toarnă, mai toarnă în mine cuvinte ca niște gânduri, ca niște frunze uscate! Risipește-te peste tot ceea ce am dinainte și-mi umple golul ce îl port ca pe o moarte ce nu poate muri și fii mie

Rost adâncesc despărțind ca o vână de gând între cuvinte un fir de apă care trece curgând căutând cale printre crăpături din pământ, șarpe despletit de umbre, șoaptă fără cuvânt. Și aștept

În ochii tăi timpul cade cum îți caută privirea să vadă orizonturi dincolo de depărtări. Vălul lor acoperă măiestre ferestre ce se deschid în alte ferestre, ca pântecul plin de

Răul, ca o floare, înflorește numai o dată și doare pentru că poartă în sine întregul ce nimeni, niciodată nu o să-l mai poată desface din binele care îl poartă integru. Binele, ca o picătură de

În casa în care m-am născut acoperișul era mut și orb și plin de tainice tăceri când vântul nu sufla. Pe coama lui, asemenea unui balaur, țigle de aur și îngeri purta adunându-i în dolia