Nincu Mircea

Era pentru prima dată când arhanghelii nu păzeau Poarta Raiului. Suflară în săbiile de foc să nu le mai ardă obrazul și plecaseră De-a lungul gardului… Cineva încercase să-l sară Și Domnul dăduse

De departe, de dincolo de coama dealului, Apărea numai o umbră apăsată, Construită până în cer. Era gardul Raiului. Nimeni nu putea să îl sară. Ai gândi că este făcut din sticlă, din

Mâine voi pleca la câmpie! Departe de tot ceea ce este azi. Acolo pământul sclipește ca o mare de struguri. Crapă firul ierbii ca un salcâm sub fulger. Când calci peste el taie până în

Dumnezeu mi-a intrat prin ușile de la casă. Era prima dată când trecea. Ca o cometă care nu conta Printre stele cădea. Pentru mine, ca El, nimeni nu mai era! Avea semințe sădite în

Te strig, cât pot, cu toată ființa… Împotrivă glasuri și vânturi Ridică valuri cu vuiete… Mă duc în adâncuri… Te caut trăgând la mii de vâsle. Potrivnicul puternic îmi rupe Catarge de corăbii

Cea mai frumoasă femeie este cea pe care o iubești fără să știe. O imaginezi ca pe spicul sălbatec crescut în mijlocul câmpului. Aleasă și mândră în iarba primăverii, curată ca roua cerului. O

Singur, m-am plimbat mult în astă viață ... Am trecut pe strada caselor cu adânci curți Purtând parfumul miresmei de dimineață Și mahrama rochiilor din icoane cu rugi. Am citit prin garduri

înghit câte un fluviu și-apoi încerc să dorm. în carne simt cum macin pietre. și-aș vrea lumina din stele să-o torn în forme clasice și desuete. îmi trebui ani și multe alte stepe să

Dau ocol soarelui ca un lup înfometat și urlu, și chem Frații ce-mi recunosc foamea purtată în strigătul tern. Când prada îmi cade la picioare o mușc cu dinții de fier Și, pe nemestecate, nu în

Zidarul cărții mele Măsura înălțimi, distanțe Și căderi de ape. Întâi închina obedient Ziua și umbra din pleoape. Zidarul cărții mele Revenea mereu din cer. Se orienta, pare-mi-se, După

Lângă poarta de fier străjuită cu gratii poleite în aur, lângă umbra unui pom înverzit, dar fără roadă, sta desenat și bolnav în praful încins, ca un balaur, ros de patimi, de păcate și fierbând

Îmi las unghiile să caute până la sânge, Să facă răni adânci în carnea care mă strânge, Ca și lumina ce în întuneric caută cale Dincolo de cele mai intime depărtări boreale. De acolo îmi aduc

Câți viteji n-au fost ca mine? Și câți oameni de nimic? Cine i-a numărat oare? Despre cine ce să zic? Vin în fața dumneavoastră cu al meu cuvânt sărac Dezbrăcat de-a mea mândrie să vă spun ce-mi

Ieri, în oglindă, te priveai cu ochii plini de mâine. Azi, în ochii mei, îți cauți strălucirea zilei ce trecu. Dator îți sunt a spune că ce-am iubit e pâine, care mi-a fost trăire și-n

Așternute-mi-te noapte cu toate adâncurile tale nebănuite! Să calc peste stele ca mirii îndrăgostiți în vis și cenușă. Ție mă tângui în cuvinte cu cânt lin spre a mea liniște. Îngenunche-mi-te

În alt timp nu poți fi decât la timpul trecut. Un gând gândit este deja un mormânt.

La picioarele tale nu aduc mir și nici parfum sau tămâie. Nu aduc lacrimi și nici flori cu miros de iasomie. În schimb, îmi scutur pădurea de frunze și de amintiri. Din lemnul ei împletesc cruci

Povestea fără de sfârșit avea un început ușor. Avea - cum să vă spun mai bine? - un pic de iz amețitor Plin de cuvinte vechi și grele și amintiri patriarhale Despre o lume înghițită de prăfuitele

Poemul aceasta trebuie citit în perspectivă. Este imagine din cărțile ce le-ai citit. Întreg descris în cuvinte de o potrivă Gând concentrat, ritm bătut în infinit. De ai zări chipul frumoasei

Mă împiedic în țărâna de sub proprii mei pași Și mă arde praful privirii acelorași înaintași. La umbra gândului că tot ceea ce este nu ar fi Stau vara și număr stelele nopții din

Dincolo de oglindă sunt eu. Un eu care mă privește mereu. Nu știu ce gândește acel chip, Însă adânc privește și îi ridic Voal după voal. În fiecare mișcare Caută în mine o altă zare. Dacă

Plouă! Plouă inofensiv. Ca un potop exhaustiv. Ploaia nu mai poate pleca, Noaptea se așterne alături de ea. Liniștește-te vie floare de somn! Lasă-te înflorită în gând! Tu-mi parfumezi

Vai vouă! Vai vouă care știți!... În mine duc luptă oamenii răstigniți!... Schilozii intră în piață ținând în lesă un câine. Cela ce ieri lătra la lună privind-o ca pâine Acum este hoit în

Tu te-ai născut fără suflare. Ca mugurul din ram înverzit. La umbra ta azi stau și aștept să apună în zare norul Ce-a bântuit în noapte cu umbre și fulgere până-n zenit Tot sufletul ce ne umple