Nincu Mircea

A despica înlăuntrul cuțitului din a fi și a privi cum cerului îi curge cuvântul înseamnă a mă învia din îmbulziri care amintesc de umbre. Un fel de stele care mă privesc. Fantasme, linii,

Haideți să vă povestesc despre poezie! Poezia nu are carne. Nu își dorește să devie. Nu este Dumnezeu. Nu iubește. Nu se jertfește Nu este vis care visează orizonturi. Nu e vie. Poezia nu are

Noi nu trăim în noi, Ci în umbra care se întinde Din lumina ce cade asupra noastră. Este un fel de a exista Între pașii pe care îi călcăm Spre a ne duce înspre niciunde. Dincolo este doar

„Comori deșarte cuvântul îți descrie. Îți umple mintea cu vise pe hârtie. Iară în chipul pe care în priviri ți-l pune Caută căi din care pe sine să se-adune! Din inima care prin sânge îți dă

Să scandalizăm cu idealuri luminile lipsite de valuri și apoi să prefacem imagini în forme crude, carnagii. Lângă, căscată ca o gură, cutia milei înfometată, singură să promită

În ochiul lacului cu care cerul privea seara Înotam printre stele. În fiecare undă inima pulsa Dinainte de a mă purta. Acolo am săpat fântâni și din pântecul lor Am risipit câmpii de

Somnul, pacea, liniștea, tăcerea, Înghițitura, pântecul, adâncul și curgerea Izbăvesc gândului privirea de dincolo. Ținuta soarelui se deschide pretutindeni. Pășesc prin raze subțiri sfidând

Mă-întreb cum e să fiu strop de ploaie, Viu cerului înainte de a fi viu pe pământ? Curgând, căzând din mine în mine întrupând, Înrădăcinând piatra în care mie-mi sunt? Lipsit de margini,

Nu pot decât să tac cum tac stropii de ploaie visând alt cer în golul în care se aruncă. Deschid fereastra larg ca din tăceri să-mi cadă din nemuriri zdrobite a lor căderi în

Sunt trei gânduri care înalță și care coboară, Care devin și se adâncesc asemenea timpului. Toate sunt legate precum sufletul de trup Și nu există unul în lipsa celuilalt ori

Ochiul de foc și ochiul de aer Se contrapuneau. Între privirile lor privirea mea, Ca o lunetă, își dorea să descopere Spațiile inexistente prin care golul Își împlinea devenirea. Împreună,

Cât de bogată este lumea!? Ah, frumusețea cum o-îndură! Priviți în cer, în soare... în lună Cum stele-n sine își adună! Din munți și văi, câmpii și mări, Din primăveri înfloritoare Și

Roorrrr … rorrr… e onomatopeee … o stare pe care nu o pot descrie. Cgggg și ggggcccc… un gând nerostit fără lume. O tăcere care ai crede că nu poate fi. Îmi pun piciorul pe masă și îl scarpin pe

Unele vieți miros a moarte. Sunt un fel de vieți de pureci pe care Nu le poți compara cu viețile urșilor, Pentru că pe urși nu îi poți ucide ca pe pureci. Cu toate acestea și unele vieți ale

Știați că stelele nopții nu sunt luminate de Lună Așa cum sunt ochii noștri cu care le privim? Și nici lumea în care trăim nu a fost creată, Ci este un desen tușat în nuanțe din culori Care se