Poezie
Nesfârșire
1 min lectură·
Mediu
Uneori și prea repede devine prea greu
Să te porți pe tine mereu.
Privirea, ca oglinda care multiplică
Imagini infinit retrovizoare și auzul,
Ca o aripă care vâslește prin aer
Învârtind firul de lână în caier se-aruncă…
Și apoi limba, gustând litere cu vârful peniței,
Mâzgălindu-le cu alb violetul adânc
Le risipește în parfum și împarte esențe
În tonuri de umbre ce ascund alte lumini.
În rodia inimii, unde se zbate uitarea,
Pun degetul. Zarea e vie pentru că moare.
Cum beau dintr-un pahar toată marea,
Cu o privire toate stelele nopții
În mine le sting.
E imposibil să uiți
Și să fii cu tine mereu.
001001
0