Nincu Mircea

În cerul maron din bolta ochilor tăi Îmi las turma de constelații să pască Pentru că în globul lor poartă Lumini ce urmează să nască. Urma umbrei pe care o strivești Între pleoape din raza lor

În vatra iadului voi arde Ca un tăciune în pântecul cădelniței. Focurile pe care acolo le voi aprinde Vor părea, din Rai, sfinți zugrăviți În icoane de prin biserici. Un fel de linii întinse

Întunericul crește în jurul privirii zidit din cuvinte Cum pensula pictorului compune alambicând culori Sau dalta sculptorului dezvelește lovind. În ființa lui poartă tot ceea ce nu uită

Când caii rumegă câmpul ca pe anafură Și amurgul asfințind se-atârnă de-o ramură. Luna se tulbură în gura fântânii streină. Adâncul pământului este perforat de lumină. Când caii se adapă din

O să mor cândva, Dacă moartea are timp pentru așa ceva, În limba mea Și în limba altcuiva. O moarte rostuită de mamă Din moartea unui tată Pe care o port în carne Ca pe o petală O

În inimă este un gol. Gol de goluri lipsite De interior și de exterior. Un altfel de gol decât toate golurile Despre care ni s-a spus că vin Se ne cuprindă cu brațe Nesfârșite de

Dacă și Dumnezeu miroase a plastic Nu înseamnă că ceea ce trăim e sintetic, Ci doar că viața înseamnă mai mult Decât carne și decât cuvânt. Și, dacă Dumnezeu ar fi o privire Din pleoape ce își

Toamna știam că e toamnă Pentru că mergeam la depănușat De știuleți de porumb și la tăiat Frunzele sfeclei de zahăr. Era toamnă din nou atunci Când ne-desfăcuți de pe câmp Grămezi de știuleți

Când am ieșit din sanctuar Luna sta pe cer între luceafăr Și o altă stea care părea La fel de importantă Doar pentru ea. De-a lungul străzii care venea Pe de-a stânga privirii se

Suflarea își poartă devenirea din care își pierde găsirea. Privirea nu îi poate cuprinde vederea din care se-întinde. Auzul nu-i poate asculta golul ce o preface-n scântei. Gândul o risipește din

caut inundația primordială în care s-au risipit toate corăbiile și caut prima clipă pierdută din care s-au născut eternitățile. mi se retrag maluri de cer, pleoape în lumini adânc

Cum să miști corpul zeului cuprins între orizonturi Astfel încât în dinamica devenirii spațiul să rămână La fel de deschis, de înalt și de adânc încât carnea I se adaugă structurii precum visului

Caut să înțeleg prăpastia dintre înger și diavol Și-mi fierbe mintea fără să priceapă distanța Deschisă între imaginea sfârșitului lumii Și explozia cartușului cu raze din soare. Niște găini

Mai am puțin de șters. Câteva umbre de frunze Ce își adaugă din căderi univers. După aceea voi rămâne cu mine În sâmburul ce își adaugă Un alt fel de mâine. Așa că am să șterg cât mi-a

De ce fiecărui ram îi îmbumbă din bube Alte ramuri și, de ce, de-a lungul lor, Rănile se prefac în frunze? Care rădăcini poartă vâna acestor aripi Ce se întind prin interior dureros Până devin

Chipul meu, întâi este un vlăstar Căruia, de-a lungul trupului, îi cresc Din bumbi ramuri pe care, mai târziu, Când suficiente răsărituri și apusuri Se vor fi întins, ca valuri pe plaje, Spre a

mi-au putrezit apusurile și unghiile și meteoriții și știutele și neștiutele, invidia și visele. mă încalzesc doar focurile aprinse în toate bolțile. o sa-mi sară nasturii de la pleoape când

Stinge lumina! Trage cu degetul peste retină! Îndepărtează din vederi strălucirea! Uită! Lasă! Iartă! Dormi! Mâine e tot ceea ce contează! Până atunci, însă, mai mori încă o dată, Și încă o dată,

Poezia este un gând lovit de fulger Lumina ce-l străpunge și-l lasă în viață. Un infinit golit de niciunde în sine Cu nestăpânită poftă și aroganță. Lovind în zig-zag, instant înrădăcinată, În