Incompletitudine

În jocul de tenis de câmp, din care mă inspir în această înșiruire de succinte gânduri, ca de fapt ca în orice alt joc, câștigă acela care înțelege faptul că în aria în care se desfășoară întâlnirea dintre oponenți, câștigătorul este acela care se concentrează asupra mingii pe care o primește de la adversar și nu asupra strategiei de joc a adversarului. Că, pentru a câștiga jocul, nu adversarul trebuie învins, ci a face în așa fel încât să păstrezi în joc mingea pe care o lansează adversarul și, mai mult decât atât, să joci mingea mai bine decât acela o face. Prin urmare, jocul, nu are ca obiectiv, adică a fi în joc, nu se referă la biruința acelora care sunt implicați în desfășurarea lui, ci la păstrarea, pe cât mai mult posibil, a propriei tale participări la desfășurarea acestuia. În sinteză, jocul este câștigat de cei care lovesc de cele mai multe ori mingea, de cel care lovește ultima dată mingea, precum și de cel care privește cum, mingea pe care a jucat-o, pentru că nu o mai poate returna, adică îl depășește, încheie jocul. În concluzie, cel ce câștigă un joc, de orice fel, este cel care se concentrează asupra mijloacelor pe care le are la dispoziție pentru a intra în joc, și nu asupra acelora cu care joacă. Capacitatea de a lovi mingea de cât mai multe ori constituie izvorul biruinței și nu capacitatea de a returna cât mai multe lovituri. Jocul este, prin definiție, sinteza victoriei. Cu toate acestea, victoria nu este sinteza jocului, ci un câmp de luptă în care, cei care își asumă desfășurarea lui riscă să își piardă identitatea și ființa cu speranța că ființa și identitatea lor sunt expresii obținute pentru că au acceptat să fie parte a jocului. Victoria, prin urmare, nu este esența jocului, ci o iluzie a aceluia care crede că câștigă pentru că și-a propus să câștige și nu pentru că ar avea ceva de câștigat. Ca atare, a fi victorios nu are cu nimic de a face cu a câștiga, ci doar cu a te manifesta în aria unui spațiu conceput ca expresie a regulilor și a liniilor care delimitează forma, numele care, odată rostit, exprimă starea identitară a unei expresii intuite, a unei stări de a fi deasupra unei stări precedente, a mingii pe care oponentul meu o lovește și care, pentru că vine spre mine, trebuie să o lovesc, la rândul meu, nu ca răspuns la agresiunea intențiilor lui, ci ca intenție și răspuns a loviturii mele care generează dinamica ei viitoare ca răspuns a intențiilor mele de a rămâne în joc și, totodată, de a-mi genera perspective următoarei mele mutări. Incompletitudinea incompletitudinii. Cel care lovește mingea pe care nimeni, de după lovirea lui, nu o mai poate lovi. Degetul care, când atinge rana, creează atât pentru sine convingeri, cât și pentru cel care este rănit. Că, prin acest tip de relaționară amândoi sunt, există.