Poezie
Încarnare
1 min lectură·
Mediu
Ce-mi place cel mai mult
E trupul tău făcut pământ
Din sare, din apă și cuvânt!
Trup care se întinde-a uitare
Dincolo de marginea imaginară
Alb stinsă în adâncul din ochi
Ca-într-o lumânare de ceară.
Și umbra aripii tale de unde
Întunericul devine uitare.
Ca trupul peștelui ce înoată
Prin carnea apei de-altădată
În care golul i se deschide
Prin îmbrățișări fluide
Dăruindu-i visare.
Interior ce presează
Spre a redefini o rază
Ce, ca inima care pulsează
Din singurătatea ei în stază,
Mai înainte de a fi în devenire,
Încopciată cu aripi de stridii,
Plutind, încarnată pe margini
Poartă boabe de struguri.
Tu, carne și fior de stare,
Strigare ultimă din îndistanțare,
Te rog, străbate-mă mie precum
Din cer fulgerul zeu lovește
Spre a aprinde întinderea
Smârcului în care mormoloci,
Consumând inimi aprinse dorm
Ca-n deschiderea primei ferestre!
Umbra ta ce îmi crește-înainte
Și mi se întinde apoi în urmă
Este cea mai mare plăcere!
E nesfârșirea golului din lumină
Care din interior, orbindu-mă,
De peste tot mă întregește
Cu adâncuri de tină!
Trup născut din pământ!
Plăcerea pe care cu mâna
Atingând o simt flacără
Arzând îndestulătoare!
00626
0