Nincu Mircea

Am ieșit să bat în limba de lemn începutul lumii. Erau doar stele pe cer și-n turlă clopotul mut. Starețul încă dormea. Cocoșii nu strigară străbunii. Numai în altar veghea candela întunericul

Durerile părinților noștri sunt aripi Ce se zbat în carnea copiilor. Umbre de voievozi, regi, împărați, Poeți, zugravi, sculptori, teologi, Filozofi, sfinți plutind Din trecut spre

Gândul pe care l-am gândit ultima oară, Ca un infinit de tăceri ce nu pot fi rostuite, Împresurat cu umbre cum apusul-într-o seară Sângerează din depărtarea ce îl cuprinde. Poate că nu i-aș fi

Imaginea este o pasăre în zborul căreia Ne căutăm propria plutire. Atunci când ne închipuim a fi purtați de ea, Cuprinși, ca ziua în orizont, de fapt, Ne risipim în ce își desenează.

Eu beau, eu înghit, eu vomit Totul, toate, întregul nimic. Sunt un gol care soarbe cerul, Câmpul, umbrele și pământul. Prin mine, dintr-o parte în alta, Trec apele primordiale și dalta Care

Întrebarea pe care ne-o punem cu toții cu privire la ceea ce s-a întâmplat în Gadara este universală: „Vrei să vii cu mine - în sensul care în care conceptul mine este înțeles ca sine - ori cu

Asemenea dinților care rod fierul zăbrelelor din ferestre Nu pentru a face loc luminii să intre în adâncuri rupestre, Ci pentru a permite trupului, care se imaginează liber, Să se viseze alergând

La mine, la țară, undeva într-o margine, Cârtițe construiesc tuneluri prin care umblă Fără să țină cont că printre buruieni și secară Eu sădesc legume ca pe pomi fructiferi. La mine, la țară,

Ceea ce este cel mai greu de definit Este cum să faci ca ziua să fie lumină Care arde între adormire și trezire Prefăcându-se din aceiași murire. E despre cum noaptea îmbrățișează somnul Când

Un gol dezbrăcat, simplu, plin de sine, Mi se oferea privirii din nesfârșire. Un fel de trup prins de aripi, de priviri, Care se lăsa purtat ca niște picioare Îmburuienate pășind printre

Este foarte greu să poți distinge Între litera c și cifra patru, Dacă sunt scrise italic. E ca și cum te-ai întâlni cu un prieten Care ți-a rezervat cazarea unde Nu ai mai fost în

Aruncă-mi un fluture în ochi Ca să mă simt din nou în floare Împarfumat cu dor de cer Privind înluminat la soare. Și cu o piatră îmi lovește Fereastra de la stradă Să cad în cioburi ca o

Dinți de lumină îmi rod în ferestre Nu pentru a face loc răsăritului, Ci spre a se imagina trup liber Alergând ca un cal fără frâu... Ploaia își dezleagă din nori Stropi de șobolani

De-aș mai avea o singură clipă de trăit, Acolo unde m-am născut când am murit, Dincolo de ceea ce a rămas infinit Și ar trebui să fie un nesfârșit, Aș alege să fiu zbor petalei. Să fiu

Târziu, Când aproape începea să învie lumina, M-am uitat prin broasca ușii. Acolo unde ar fi trebuit să fie cheia Era un gol ca o groapă nouă. Decis, am încuiat-o. Apoi m-am întins să

Frumusețea nu e delicată, feminină, sintetică, ci brută, agresivă și autoritară. Se impune abrupt de îndată ce se afirmă. În sine este o efemeridă care rămâne în eternitate pentru că este unică. Nu

Trăim într-o lume care nu există, pentru că ne adăugăm din fiecare clipă care va veni și care încă nu este. Consumismul și globalizarea sunt așadar principalele noastre dimensiuni, pentru că consumăm

În contextul problemelor pe care globalizarea le provoacă lumii postmoderne, mi-am amintit de faptul că în mijlocul câmpiei unde am copilărit, majoritatea vecinelor bunicii mele erau numite „femei”.

Unele dintre cele mai dificile decizii ale vieții sunt legate de momentul în care trebuie să te trezești și momentul în care trebuie să adormi considerându-te între aceste distanțe parte alcătuitoare

Asemenea unor constelații unghiile Îmi zgârie ochii pe sub privire. Le simt în osul din care cresc ca risipire. O inimă împingând nebunește îndistanțându-se Ca să cuprindă în sânge

Întâi începutul zilei este un gând care Se unduiește din noapte ca lumina în stele. O mângâiere care adoarme învăluind Visul uitat ce revine dintr-o altă visare. Stare ce-și amintește despre

Când plouă cerul devine Un fel de corabie ce se scufundă. Stropii, ca niște șobolani înotând, Dinspre înalt spre adânc îndeamnă Ca o săgeată vuind, tremurând. Se zbat izbindu-se printre

Cerul este un orizont al punctului care Se învârte, dansând, alături de un alt punct. E un adânc unde privirea căzând Caută un răsărit din care să se înalțe. Nu are culoare, nu are formă, nu

Nu se uscase prima frunză Când ziua se lungea din propria lumină. Avortată, ca un fruct fără semințe, Ideea mărului copt din toamnă În umbra primăverii dormea. Vinul din pahar, gustul său