Poezie
Imagine
1 min lectură·
Mediu
Cine este tăcerea din chipul căreia
Îmi privesc imaginea în care mă aflu?
Și ce este acest întuneric amplu
Cu care mă cuprinde a ei geometrie?
Te rog, de fiece dată în care, asemenea ei,
Mi te lași desfășurată din amintire
Să nu mă întorci în prezent!
Insist! Ajută-mă să mă uit în fiece clipă
Ce trece în nesfârșitul neînchipuit!
Să privesc în oglinda secundei ce vine,
Acolo unde nu este nici ieri și nici mâine!
Și să mă văd în același fel în care
Rămăsesem înainte de fi devenit!
Sub soare, unde îngurgitam raze
Dintr-un alt pământ siniliu.
Cine este tăcerea aceasta
Din care mi te întind peste chip!?...
De unde își desfășoară umbre?!...
Adânc în care mă afund, clipă de clipă,
Prefăcut în vis cum visarea din care
Visează visul pentru prima dată?!...
Chipul ei tăcut în care rămân trecut
Al unei alte imagini pe care o privesc cum
De niciunde în sine îmi cuprinde
Interiorul gândit de gând.
02981
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Nincu Mircea
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 161
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 25
- Actualizat
Cum sa citezi
Nincu Mircea. “Imagine.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/nincu-mircea/poezie/14175642/imagineComentarii (2)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
NMVă mulțumesc, dle Stănică, pentru timpul pe care l-ați acordat spre a reflecta asupra acestui poem! Prețuiesc mult constructivele dvs intervenții.
0
Îmi privesc imaginea în care mă aflu?”
personificarea tăcerii în sinele ființei
poate că un pic forțat, pare să impună, să constrângă cititorul acel “cine”
“să fie tăcerea chipul în care
îmi privesc imaginea în care mă aflu?”
“îmi privesc imaginea” uite trupul
“în care mă aflu” ființa
“tăcerea din chipul căreia” starea existenței ființei întrupate
o introducere care reflectă viziunea autorului, ideea filozofică de la care pornește exprimarea poetică
“ Și ce este acest întuneric amplu?
Te rog, de fiece dată în care ca mine
Mi te desfășori ca orizont din amintire
Să nu mă mai aduci din trecut în prezent
Ca pe un chip pe care l-aș mai fi privit!
Te rog, ajută-mă să mă uit în fiece clipă
Ce trece asemenea nesfârșitului închipuit!
Să mă privesc în oglinda secundei ce vine
Cum nu ar fi fost nici ieri și nici azi.
Numai într-un fel de mâine unde doar mie
Cel ce cândva eram și nu mai pot deveni,
Rămân sub același soare îngurgitând
Raze pământii dintr-un alt pământ.”
regretul neputerii de a fi ce a mai fost, încercarea detașării de un trecut al sinelui care
absoarbe clipa în amintirile ce vin, în emoția nostalgiilor
și o nevoie a devenirii permanente
dacă nu ar fi “întunericul amplu”, rătăcirea umană
“te rog” este aici mai mult un îndemn, automotivare, apel către sine
“ Și totuși, cine este tăcerea aceia
Care îmi crește pe chip? ”
aș folosi “aceasta” , oricum nu “aceia” , ci “aceea”
“ Și totuși, cine este tăcerea aceia
Care îmi crește pe chip?
De unde mă înfășoară ea cu umbre
Și cu distanțe de timp?
Adâncul din care mă nasc clipă de clipă
Din nou și din nou rămâne visul meu
Pe care-l visez ca întâia oară.
Acest chip tăcut în care rămân în trecut,
Imaginea lui pe care o privesc,
De unde îmi crește iară?”
dilema existențială, devenirea în starea de absolut meditativ, continuă
un text care propune vizualizarea frământărilor din omul care se vede
atât material, cât și spiritual, dar și emoțional, într-o stare (tăcerea) ființabilă și ea
poate că este un pic prea “adunat”, ca un “nod” de lână pe care, ca să îl vezi în întreg,
trebuie să-l dărăcești
interesant exercițiu