Nincu Mircea

Din tunet în tunet, ca trecutul, Dumnezeu zboară până ce se întoarce în slava Sa în care devine eternitate. Și acolo tainic rostuindu-se arde până când preface în cuvinte cenușa din care

Ca zeul jertfit pe altar frunza În propria umbră se așeza. Pentru că murise desprinsă din ram În întuneric se întindea ca adânc A unui altceva din altcândva. Nefiresc trupul ei se

Despre ce să vorbim? Despre eroi din povești Ce mor în mod sublim? Despre ceea ce iubim Fără să știm cât și cum? Ori despre ceea devenim Când nu ar trebui să fim? Mi-amintesc cum

Pe bolta ochilor cu care privim lumea Fiecare cuvânt este plutire a unui cocor. E zborul dintre orizontul exterior și interior Ce conduce întregul stol plutind ca valul, Când în vârful cerului,

Granițele există numai după ce au fost trasate. Linia de unde își adaugă sens devine prezență Doar după ce a fost împodobită cu sensuri. Înainte de a fi margine, poduri, orizonturi ori

Fiecare nume este o culoare, iar prenumele E ceea ce îi dăruie acea nuanță de zare. Ce ne facem, însă, când nu ne mai amintim Culoarea prin care distingem ceea ce suntem? Pentru că, dacă am

Plouă cu cercei pe umerii tăi. Îi aud cum cad dintr-un alt înalt Și ți se înșiră pe pielea ta fină Ca un sfârc de gând care de curând S-a lăsat lovit de-acel infinit Unde cresc ispite în cer

Poezia se scrie din suferință, din experiență, din trăire. Nu este un vas pe care olarul a învățat să-l realizeze dintr-o bucată de lut pe care o învârtește pe fusul roții de lemn modelând-o cu

s-au rugat de mine-în genunchi să nu mă nasc, să nu cresc în pântec, să rămân înainte de iubire, de gând, de tot ce ar putea să mă cuprindă, să îmi dea formă și să mă întindă timp și spațiu în a

s-au rugat de mine-în genunchi să nu mă nasc, să nu cresc în pântec, să rămân înainte de iubire, de gând, de tot ce ar putea să mă cuprindă, să îmi dea formă și să mă întindă timp și spațiu în a

Cele mai frumoase momente ale vieții sunt cele mai scurte, cele mai mici. Cu cât ne imaginăm că frumusețea este cantitativă, că trebuie să țină mai mult, că are de-a face cu eternitatea, cu atât mai

Nu poți scăpa căderii nici înainte, nici înapoi. Poate, uneori, poți schimba direcția scânteind, Pentru că devenirea căderii este o naștere A lumii mașteră ce nu se mai termină. Alteori,

În fața icoanei mă imaginez altfel. Adică mă văd așa cum îmi doresc a fi. Imagine a ce încă nu sunt și care pot deveni. Însă, pentru că în fața icoanei mă pot imagina Asemenea ei prin

Cea mai strălucitoare stea pe care O purtam pe deget am dăruit-o Adâncului cel mai adânc Spre a-i vedea zorii Întregi din sinele Gol al golului. Cum în nimbul florilor I se deschid locuri

În Rai omul își privea chipul fără să se îndoiască de propria imagine. Pentru că vederea sa era mereu îndreptată către Dumnezeu. Îndată ce acesta a spart oglinda în care se privea, imaginea

Tăcerea tăcea lipsită de ultimul cuvânt Golită de sine și de visul care îi învășmânta Adâncul din care își genera golitul recurgând. Ultimul cuvânt al tăcerii striga despre vreme. Despre vremea

întind mâna către potirul divin pe care l-am golit de atât de multe ori de înălțimi cu prinderea ei încât, acum când, ca de atâtea dăți, îl risipesc din nou, simt cum mâna devine coloană care

Ce vom face cu numiri ce nu au fost niciodată numite?! Cum ar trebui să ne întrebăm ce vom face cu copiii care Nu s-au născut, deși puteau să se nască și să fie vii? Este un joc al întrebării

Coordonată ploaia tocea cuvinte scurte din propria cădere în aripări volute. Imaginea tăcea ca o hârtie ce aștepta în carne cuvântul să îi scrie. Lumea își dorea să îi crească pe margini

Cum să spun că moare un pătrat când Cuvântul pătrat rămâne același Pentru toate pătratele? De aceea cred că îngerii nu pot muri. Nu pentru că nu sunt pătrate, Ci că în fiecare, în

N-am mai ascultat niciodată atâta tăcere. Când am intrat în seva ramului Pe unde curge sângele lumii M-am uitat pe fereastră. Întredeschisă, așteptam să mă primească Cu sunete de stele din

Coordonată ploaia tocea cuvinte scurte Din propria cădere în aripări volute. Coordonată imaginea tăcea ca o hârtie Ce aștepta în carne cuvântul să îi scrie. Coordonată lumea își dorea să îi

„Unde se moare? Unde să mor Când nu mai pot muri?” Mă întrebă îngerul înainte de-a fi Și chiar mai dinainte de a deveni. I-am răspuns: „De-a lungul drumului!” M-a întrebat: „Acolo e

Tăcutul zid căruia îi cresc întinderi Pe fiecare parte din care este construit Rămâne mut și plin de infinituri. Eu cred că doară sâmburul luminii Prin carnea lui mai poate înflori Fiindcă