Poezie
Singurătate
1 min lectură·
Mediu
Cineva l-a omorât pe prietenul meu!
Cineva asemenea mie, asemenea ție.
Cineva dintre noi toți.
Cei care trăim și ne-am asumat
Ceea ce trebuia ca el să mai fie
Din ceea ce devenim când
Rătăcim prin pustie.
Prietenul nostru nu s-a sinucis.
Ci a ales ca de inima vieții
Să se lase cuprins și învins
De ființa ce îi zvâcnea interior.
Fiara ce îi creștea în carne
Din praful de stele al cerului
Adunat în lucarne.
Prietenul meu a murit singur.
O umbră în care culorile
Împărțeau din nuanțe nimburi
Și piereau incomensurabile
În spirale duse de melci
Prin cer inestimabile.
041.163
0
Cădeau prin emisfere" - aici aş fi pus punct textului. Până aici, mi se pare un text credibil, cu emoţie autentică. Ce urmează pare alt text, prea centrat pe autor, o concluzie care putea râmâne a citiorului.
Cred eu că, uneori, cea mai bună poezie este punctul.
Remarc: "Trăia ca o umbră în care culorile
Nu se amestecau". Plus discursul ideatic care merge de la un capăt la altul - nu am senzaţia că-s mai multe texte într-unul. Aş fi dat stea dacă poezia se oprea mai devreme. Nu că steaua mea ar aduce ori ar lua din valoarea textului, dar e şi ăsta un fel de a sublinia neajunsurile ori prea/ajunsurile poeziei.
Oricum, text bun. Parcă în afara sferei cu care aţi obişnuit publicul. Ceea ce, dpmdv, e de bine.