Poezie
Canava
1 min lectură·
Mediu
Ca pensula unui pictor care își dorește
să cocheteze cu avangardismul nuanțelor
în culori ce împart apogeul și extazul
concluziilor mai înainte să fi fost
rostuite de mișcarea-i angelică...
Astfel mi se întinde prin mână gândul
ce se sfârșește în degetul arătător
ridicat spre lumina stelei unde
se visează pe sine căutător.
Ție, acolo, canavaua mea prinsă în rama privirii,
îți cresc de pretutindeni ca din aripi căderi,
fiindcă mângâierea cu care te pictez
mi te redeșteaptă prin primăveri.
Ființa ce, lovită în inimă de bătaia sângelui,
răspunde cu amintirile loviturilor.
Și, când te privesc, îmi pare că porți semne
și goluri eterne în care pe mine mie
din eternitatea ta mă zămislesc.
O icoana pictată din nuanțe de întuneric
într-un ochi de nemărginite ceruri
așteptând pictorul să îi mângâie
iar adâncul ființei cu pensula
care îi dansează prin gând.
071.389
0
mă refer la acele “nuanțe din întuneric”
acolo cred că ai scăpat esența
întuneric, ca percepție, este gol de sens
întuneric, ca sine, este firea tuturor sensurilor, nu avem de ce să îl alăturăm icoanei
icoana este simbol, nu are cum rivaliza cu întunericul, ar fi o teamă fără sens
iscusința este să ne lipsim de teamă primind lumina
doar presupuneri (zic)
oricum, apreciez cum dezvolți creativ un dialog la distanță
respect!