Nicoleta Tase

Se întorc prihorii prietene și Emily nu mai e să ne aducă mână-n mână am să le dau totuși firimituri chiar dacă tu nu mai ești îmi trec prin minte frânturi de poeme sau... we\'re gonna

Stă cocoțată pe birou și mă privește fix în ochi: − De când n-ai mai privit un zbor de libelule ? − Auzi fată, n-am timp de prostii. Am termene de predat, dosare de pus la

eram doi și am rămas singur păpușar fără sfori în teatrul de păpuși pe perete îți desenez umbre chinezești ridic păpușile cu mâna goală la rampă singur spectator rup bilete la poarta lumii

Nu știu când și unde începem noi dacă începem vreodată undeva între târziul toamnei și linia întreruptă din palmă în șirul lung de eve și adami plictisiți Nu știu dacă mai putem

Arcuite spinări în negru lucios se ridică prin nesfârșite lumini de mii de ani caii sălbatici nu poartă potcoave coame despletite se alungesc în spirale până la nori și încă mai departe în

Plouă din nou în orașul albastru ploaia e o chestiune de nuanțe se desface-n culori sub irisul trist ca-ntr-o prismă transparentă dansuri de curcubeie sub gene se-mpletesc rogvaiv mai sus

Mă-ntrebai ca de obicei „ce faci gagico?” și numai de pe buzele tale nu suna fals eram „gagico” fără să încetez să mai fiu eu fără să mă simt dezvelită ci numai alintată între surâsuri „te scot

Îmi amintesc vara aceea ca și cum ar fi fost ieri. O vară călduroasă și plină de zâmbete. Eram copil fără griji, cu genunchii juliți și cu tot soarele de august în obraji. Ne mutaserăm de vreo

Singură în camera mea pulsez nepermis ca un ceas bătând inegal secundă cu secundă rotunde secunde rostogolindu-se imperfecte lunatice îmi urc roșu timpul în inele ca un copac scorburos stau

Am stat eu și m-am gândit într-o zi că mare tarla agonia asta și bună în sinea ei, dacă n-ar avea o meteahnă: trocul de comentarii. Stă „poetul”-învățăcel și se gândește și iar se mai gândește și

Sătul de zâmbetele caste ale Evei, Adam se plimba gânditor printre meri. Raiul îi părea cam fad Pe alocuri și cam decorativ. E vremea pentru puțină decadență! - își zise - Dar Eva nu știa decât

Numai duminica bisericile cresc înalte. Înalte și țuguiate. Goticul se azvârle în arcuiri de ogivă, dar gândurilor le place să rămână mici și meschine, plutesc lângă noi. Fețele oamenilor devin

Mi-a rămas ceva pe buze ca un fel de păcat când am plecat în ceva ca un fel de moarte foarte frumoasă am rămas agățată de viață cu ceva ca un fel de iertare ca un fel de chemare pe care n-o

Numele oamenilor iluștri sperie. De aceea aserțiunile acestora rămân drept adevăruri irefutabile sau – în cel mai bun caz – drept purtătoare ale ideii-chintesență a unei verități absolute. Este și

E miercurea ținuturilor negre se întretaie sângele între plămâni și cord. Cu sine însuși se întretaie a mirare: „unde mai merg? e vremea să mă odihnesc. e târziu” și stând așa la taifas cu

“De-as avea macar o ora aripi” – isi zise in sinea ei omida si mai rontai o bucata de frunza. “Copac batran, tu sa ma ierti ca iti rup frunzele. Oh, daca-as avea aripi... macar o ora, zece minute,

E atât de târziu, prietene, și încă mai tac pătimaș despre mine. Jocurile copilăriei le-am jucat fără cuvinte, fără umbre. Am crescut și mi-au apărut sub unghii mușchi ca niște răni

A apărut de nicăieri. Nu-l așteptam, îl uram chiar într-un anume fel. ─ Bună dimineața, ce mai faceți, am auzit că ați fost avansat, felicitări! (ăsta mi-a luat postul pe care îl vânam de două

Pe planeta asta lucrurile nu prea mi-au ieșit dă-mi mâna și hai să mergem pe o planetă mai apropiată de soare unde ciupercile salută reverențios ridicându-și jobenul unde scoicile se

Am pus bemol la cheia zilei de ieri și am lasat-o să cadă liber cu un semiton. Glasul tău - becar aruncat în deșanțată desfătare atonală - țipă încă la mine-n portativ. Am sa rescriu în

Ochiul viu vioriu îl descânt, îl rescriu. Prins în haină rea de gene sub sprâncene, moșul Ene vinde dor. Îl cobor sub un nor de cuvinte - tot sonor. Ieși din taină veche haină, din

*** Iubirea mea s-a născut printre smârcuri. Cu un șarpe încolăcit pe mâna mea stângă. Am încercat să-ți vorbesc. Orice silabă era un cântec sau o tăcere. Mai ales tăcere. Apoi într-o zi au venit