Nicolae Popa

Nu am prea multe explicații de ce am atașat acest P.S. la textul de mai sus. Dar dar țin la începuturile textelor mele.

În sfârșit, înțeleg de ce-ți zici tu PÃCALÃ. Ca să înțelegă toată lumea ce ai în vedere cânt încerci să-l iei pe câte cineva cu chestii din astea:
\"Irizări eminesciene maestre\"

Să io spui lu cel de la Italia că măcar acela chiar dă goluri și are și bani...

Știți cum e? Am stat și m-am gândit, după ce am citit cu plăcre textul \"De dragoste\", că uneori
un text BUN
devine SLAB
atunci când este trecut la FOARTE BUN...

și invers:
un text FOARTE BUN
dacă e trecut la SLAB
devine nu numai bun dar și mai BUN DECÂT FOARTE BUN.

Ce minunat e să te afle printre poezii și autori de poezie. Dacă am ști unde anume trebuie să căutăm n-ar mai arăta cu toții atât de zăpăciți. Am recurge la privatizare în masă a spațiilor născătoare de țiței-poetici și am crea PPEC-ul nostru cu bursele noastre financiare ca să-i îngropăm pe toți cei nesimțiți în ale poezieii... Însă...

Pe scurt, cum zice și Gorun:

\"Ce vrei să-ți spun iubito
nici tu nu știi
cum am uitat și eu
că exiști
cum ai uitat și tu
că nu exist...\"

În atenția internauților. Aflu acum că sintagma, \"marea de lacrimi\" este foarte simplistă. Mă rog, probabil s-au vărsat și se mai varsă încă, mări de lacrimi în jurul nostru, încăt ne-au și plictisit... Cel puțin la nivelul limbajului comun (simplist?). Pe care nu-l putem seca, cum nu putem seca nici respectivele mări. Însă am devenit curios să aflu cât de des poate fi întâlnită aceeași sintagmă în vocabularul nostru, al celor care comunicăm inclusiv prin GOOGLE.COM sau RO. Ei bine, \"marea de lacrimi\" aici poate fi întâlnită numai de... 3 ori. Ce mai simplețe!

De fapt, ceea ce vreau să spun e că îmi place foarte mult acest poem. Nu vă supărați!

Erată: \"companioni\", firește.

Un text care își sparge propria găoace. E ceva viu în adâncurile lui. Îmi place, pur și simplu, pentru că reprezintă poezia în starea ei firească. A fost scris, cu siguranță, fără temerile prin care trec de regulă cei care vin copleșiți de puterea altor voci. Probabil în cazul tău e suficient că vrei să scapi de tine ca să-ți mai pui problema de-a scăpa și de alții, care, de fapt, nu-ți sunt comanioni decât în măsura în care aparțin în totalitate poeziei. Dacă aș dori neapărat să găsesc aici umbra unor poeți emblematici, aș da mai curând de orfismul blagian și de metafora sferelor a Anei Blandiana.

Umbra lui Stănescu, dacă e să \"mă leg\" de părerea lui Anghel Pop, este și ea, de bună seamă, o problemă pentru scrisul multor poeți puși în situația de-a se afirma după explozia Nichita. Stănescu este atât de mare, și nu numai de ziua lui de naștere, ci în toate zilele scrisului românesc, încât unii se lasă seduși de incantații și metafore profund stănesciene și susțin totodată că nu mai pot gusta din imaginile ce amintesc de Nichita:

\"…în noiembrie cerul e albastru albastru
& lumina e aurie aurie
cu nori pufoși ca o viață netrăită încă
în lumile paralele/ la distanță de o respirație…
/în noiembrie iubirile mor/
ca puii în ouăle lor\"

Autorul acestor versuri, scrise parcă tocmai pe gustul meu, cel care mă cred în veci ne-des-îndrăgostit de Stănescu, nu-i decât Anghel Pop.

Intervin, așa, din admirație deosebită pentru tot ce mișcă prin prin intermediul unor înfiorări poetice de care nu vom scăpa niciodată.

Nu am timp să-ți explic de ce anume îl cred de excepție. Vreau pur și simplu să fiu printre primii care vin cu această remarcă.
\"așa cum urlă o piatră măcinată de ape\"

Costel,
Un poem foarte bun. Din păcate, nu am la moment condiții prea bune pentru a mă concentra asupra unui comentariu. Dar nici să nu-ți spun că îmi place foarte mult nu pot. Poate mai revin.

Adriana,
Gândindu-mă la alte câteva texte ale tale, remarcate și de editori, acesta îmi pare de-o cumințenie de speriat. Nici măcar răstignirea apusului în parc nu face să pună în primejdie bunul mers al lucrurilor. Mai ales că „din scoarța copacilor amurgul croiește /proteze de lemn pentru susținerea universului” Și asta, probabil, pentru că „bucuria nu e în lucruri ci în noi”. Înconjurul lacului, masa la terasă și...

„nici nu-mi vine să mai respir de frică
să nu te pierd îți desenez profilul în gând
pe marginea acestor ore înalte
pe care le petrec strâns lipită de umărul tău”

Îmi place.

Amalia,
Sunt copleșit de generozitatea comentariilor tale. Dar nu prea știu cum să-ți răspund. Ori de câte ori am încercat să-mi explic propriile texte m-am simțit mult mai neputincios decât atunci când am făcut-o cu referință la versurile altora. Tot ce pot spune în legătură cu „ceata” e că am avut brusc o pornire furibundă împotriva unei stări de lehamite ce vine dinspre toate zonele controlate, cum e la modă, de tutelarele găști, zicându-mi în glumă că mi-ar plăcea să fac parte dintr-o ceată care să distrugă găștile. Un poet viu, mi-am zis, nu poate face parte decât cel mult dintr-o ceată, nu dintr-o gașcă (eu fiind un părtaș consecvent, sper, al indivitualismului, ca singură formă posibilă de asumare a actului creator în sens primordial, restul fiind babiloniadă). Din acest punct de vedere, creația nu este spunere de sine decât în măsura în care reprezintă o spunere-colectivă-de-sine însumată de polifonia unei voci dăruite cu har. Exacerbarea Ego-ului ca germene creativ nu poate duce decât la egoism. Or, nimic mai distructiv pentru creație decât egoismul. Creatorul Meșterul Manole și-a sacrificat nevasta în numele unui plan (de creație, în fond) colectiv, Dumnezeu și-a sacrificat Fiul, Fiul sacrificându-se la rândul său în numele poporului său și asta pentru a perpetua Creația Divină... Nu-mi pot imagina creația poetică, poezia, ca pe un cor de voci care își expune necontenit propriile fobii, obsesii și dezamăgiri, încurajându-se reciproc... Sunt mai aproape de ideea „poetul ca și soldatul”, cum spunea se pare Nichita, și nu neapărat în plan strict social. Oricum, jertfa soldatului este oarecum colectivă și cam așa îmi imaginez că ar trebui să fie și jertfa poetului (dacă în general acesta e capabil de jertfă în zilele noastre, însă asta e altă temă). Din enervările produse de aceste gânduri mi-a ieșit textul de mai sus, căruia în ultimul moment i-am pus și subtitlul „vai vouă, cărturarilor!”, menit să-mi explice, poate, mai mult mie ce e de explicat decât cititorilor site-ului nostru.

Îți mulțumesc din toată inima pentru dorința ta de-a mă înțelege.

Maria,

Uite că Mircea a detectat, de bună seamă, încă una din marile orori ale războiului:

\"soldații mei să fie prezenți
să se dăruiască total așa cum îi știu
să moară din dragoste
fără să ceară nimic\"

Sărmanii de ei! Și chiar nimic-nimic... Să moară, așa, doar pentru că sunt soldați?

Cu toată admirația unui soldat!

Florin,
Mă bucur din toată inima că te-am descoperit! Poemul acesta m-a readus la începuturile poeziei!
Te voi tot citi!

Nuta,
Răvășit de acest text al tău, descoperit atât de târziu, când nu prea am bagajul necesar de cuvinte pentru a-i face o analiză ca la carete... Pur și simplu m-am pomenit cu \"pâinea cuvintelor\" tale în brațe. Îți mulțumesc sau, cum se mai zice pe la noi, Bogdaproste! Cuvintele tale au într-adevăr ceva din mirosul de pâine proaspătă!

Mihai,
Dă-mi voie să-ți mulțumesc chiar prin versurile tale pe care ți le-ai postat în loc de biografie:

\"Pentru cei reantorsi in povestile vii
Pentru cei inaltati pentru cei trasi pe roti
Pan\' la cer de atunci deschizandu-se porti\"

Unul ca tine nici nu putea să nu-mi dea un semn în marea (virtuala) trecere.

Constantin,
Orice PERSOANÃ își poate cultiva chiar și gustul poetic, deși acesta, gustul, nu e plantă, dar se cultivă.
Mulțumesc pentru cel de-al treilea \"i\". Am corectat.
Ceata îți rămâne reconuscătoare.

Tama,
Ai dreptate în privința \"larvelor-fluturi\" și a drapelelor. Le-am eliminat. Asta e: ceata, spre deosebire de gașcă, acceptă cu plăcere schimbările din mers când acestea o fac să devină mai mobilă, or, ceata presupune mișcare, efort și dinamism... Mulțam. Parcă ai face parte din ceata noastră!

Adela,
M-am simțit un pic debusolat de nota ușor patetică, la limita banalului, din \"sclipicioase soioase
pe care-o să le-arunci numaidecât
fără să verifici poate ai un plic
de la mine\" ca mai apoi imaginația și simțurile mele să se simtă solicitate la maximum pe tot parcursul celorlalte versuri. Îmi pare absolut ieșită din comun această secvență:

\"când pleci nu uita oprește apa
stinge lumina stinge țigara
aprinde AFARÃ cutia cu umbre
și nu spune nimic nimănui
orice urmă poate fi fatală\"

Ai un fel al tău mai deosebit de a face gândurile să comunice dincolo de orice notă explicativă.

Căci de bună seamă:
\"orice semn te poate trece
din tine în mine
și viceversa\"

Felicitări!

Ai construit un turn de edera cuvintelor în spirală. De fapt, l-ai construit de sus în jos, dinspre cer spre pământ, se citește/urmărește cu savoarea celui care așteaptă mereu să pogoare ceva din cer.

Trecerea de la vers la vers este, din vers în vers, de la vers înspre vers, este o încântare, ăentru că:
\"întotdeauna creionez case și păsări
când sunt stresată ori plictisită
știu și voi faceți la fel sau sper asta
e vorba de casele acelea fără gard cu ferestre mari
și horn din care fumul crește creț precum o codiță de purcel
și nelipsitul pom cu mere roșii plin de vrăbii
iar câinele și pisica stau tolăniți în iarbă\"

Sunt și eu pe aici.

A nu te gândi la gâtul tău decât doar atunci când încep să-ți gâlgâie cuvintele prin beregată înseamnă a încerca să spui ceva care te depășește, depășindu-ne totodată și pe noi toți cei care credem că orice spunere se poate produce nu neapărat prin intermediul coardelor focale, ci oarecum direct din stomac sau din creer. Capcana parfumului e și ea ceva pentru cine se poate mulțumi toar cu parfumul.

Mircea,
Andrelele tale au lucrat adânc, dincolo de carne și sânge. Andrelele tale au știut cum să țese și să strecoare cuvântul prin necuvânt, pulovărul prin ne-pulovăr și să-l reîncredințeze echilibrului aerian pe aerianul Nichita. Poemul-poet este pur și simplu bine articulat, pur și simplu cu modestie plasat și pur și simplu, ca orice text deosebit.

\"a murit tata și nichita murea
în decembrie de două ori
am suferit atunci
mi-am amintit de mama
ea n-a avut umbrelă niciodată
toate ploile au trecut prin sufletul ei
în vacanțe îi citeam din nichita
la masa din bucătărie
zicea că e bolund poetul acesta al meu
și eu cu el devreme ce-l iubesc
dar plângea de fiecare dată\"

Primim colinda, primim!

Îmi place textul. Ești într-o formă de zile mari. Mă gândesc doar cum ar fi sunat/arătat această viziune structurată atât de clar pe ecranul monitorului meu fără rândul \"zarul cîștigător\". Mă întreb și eu așa ca un zar în rostogolire. Cu toată admirația!