Ordin de război

Maria, daca as fi crezut ca exista majuri ca tine, faceam si eu armata. :) Tu scoti lumina de unde se ascunde ea mai tare. :)

Recruții, care, până la urmă, ajung soldați, mor din dragoste pentru propria lor devenire, cumva?
Mă mir cum cineva putea vedea într-o uniformă \"haina verde a speranței\", doar dacă, nu cumva țesătura uniformei a fost supusă unui proces treptat de clorofilizare, care, în însăși esența ei, e o altă etapă de devenire cu o mare doză de speranță incorporată:)!

Cu drag,
Constantin

P.S. \"mîine\" de ce nu e cu \"â\"?

recruti au si ei teama si dor si dureri de dinti si insomnii si ganduri, nu sunt imagini decat pentru exteritorul gardurilor cazarmei, sau pentru privitorii paradei,

asaltul asupra recrutului a acelui sentiment eroic este aproape instantaneu, si chiar involuntar, cum e si pe campul de bataie, e o betie neinteleasa inca , o uimire pierduta, necunoscuta, care are urmarea in actul trist al eroului,

eu nu am putut sa citesc frumosul tau poem asa cum il traiesti tu , am intelegerea grea a eroului si privirea nemiloasa a sortii lui, in ansamblul istoriei si al timpului,

nu putem lua viitorul eroului, indiferent de tinta, de progres , de soarta sistemelor generalizate, (creatia este asupra omului , iar restul de dupa este facut de el , adica are statutul artificialului)

poezia ta este frumoasa dar este o pictura frumoasa nu o imagine vie frumoasa, nu as fi scris atat daca nu m-ar fi uimit aici un paradisiac ostasesc, care nu inteleg cum se obtine, ce urmeaza lui

voi scriu poate un eseu , cu voia ta, asupra acestui sens de paradisiac eroic , care are un adanc sens in constiinta sociala, dar nu este regasit in sensibilitatea proprie omului, adica in sensul poeziei vietii

cu stima

Recrut poate fi orice trăitor gata să moară pentru scopul final al fiecăruia.
Haina verde a speranței seamănă cu ... ceva parcă prea uzitat.
Citind, mă duce gîndul la filmele americane cu soldați tăvăliți prin tot felul de porcării, chipurile pentru un scop nobil.
O părere...

Adrian, mulțumesc de alăturarea ta și a luminii. Eu am făcut tir sportiv și implicit armată în adolescență, știu cum este să te tîrăști în noroi; însă durerea cuvîntului este mai mare cînd nu se lasă îndreptat, cînd nu respiră pasiune, ba chiar se împotrivește. Mă bucur să te regăsesc din nou.
Constantin, da, ești aici, mor pentru propria lor devenire. E lupta mea, știu că fiecare o are în felul lui. Am trecut la î din i definitiv.
Cornel, cred în sacrificiu pentru pace(a minții ), conducătorul războiului sunt eu, iar soldații mei nu vor ajunge toți la victorie și nu știu cîți voi sacrifica și singurul lucru cert este că știu că lupta va ține toată viața , nu putem să facem delete în lupta cuvintelor din noi atît de ușor cum putem șterge cuvintele cu tastatura, ele rămîn înăuntru și ne cresc ori ne doboară. Aștept cu nerăbdare eseul tău.
Gelu, ești în curtea vecinului
vino la mine
nu te uita printre șipcile gardului
nu se vede nimic.

cand o femeie scrie o poezie despre soldatzi armata si razboi
evident ca se poate incheia asa:
\"la ziua de mîine perfecta paradă a lumii-n război
soldații mei să fie prezenți
să se dăruiască total așa cum îi știu
să moară din dragoste
fără să ceară nimic \"
:)

Maria,

Uite că Mircea a detectat, de bună seamă, încă una din marile orori ale războiului:

\"soldații mei să fie prezenți
să se dăruiască total așa cum îi știu
să moară din dragoste
fără să ceară nimic\"

Sărmanii de ei! Și chiar nimic-nimic... Să moară, așa, doar pentru că sunt soldați?

Cu toată admirația unui soldat!

am izbucnit în rîs! aici este doar un mater despre cuvinte, nu este mai mult decît: războiul meu. Ordinul de război este dat cuvintelor mele care se rostesc în mine și cu care mă lupt ori le cer să se disciplineze, ca noi toți, nu-i așa?

asta am sustzinut si eu daca citesti mai atent
dar nu-i rau ca ai ras

Eseul pe care l-am inceput aseara despre paradisul eroilor, cel ce ma ducea spre o idee filozofica, fara prea mare rost, cred, s-a topit incet intr-o poezie.

E gandul meu , de privitor, din publicul privitor, la o ceremonie, la Monumentul a 11.000 de eroi ce dorm din 1944, pe un deal, aproape de localitatea mea natala Toti disparuti pe cateva sute de hectare, in cateva saptamani de lupte si toti inca nu aveau 20 de ani, era ultimul leat al razboiului.

Totusi, ca sa repar anuntul, poti sa citesti un eseu scris de mine << schita cu eroi >>, daca vrei, ...scris de ceva vreme, despre acest lucru.

eseul se numeste : schita cu eroi

E destul de neclara poezia. Daca n-as fi citit comentariile, n-as fi avut nici cea mai vaga banuiala ca vorbiti despre cuvinte.
In plus, le cereti \"soldatilor\" - cuvinte sau ce-or fi - sa moara din dragoste, fara sa astepte nimic, dar, inainte le cereati sa va loveasca in gura cu bocancii.
Prin ce convingeti cuvintele sa treaca de la atitudinea de barbarie la cea de eroism? Daca pot trece, desigur.
Nu mi-e clar nici daca sunt recruti sau nu. In prima strofa le numiti asa, apoi le comparati cu recrutii.
Si, apoi, \"durere mediocra\" ? E durere sau nu: poate fi furie sau mai stiu eu ce, dar cred ca durerea e profunda.

Deja imi imaginez un cuvant aruncand la spalatorie resentimentele... Sincer, ar trebui sa isi arunce propria esenta la spalatorie, pentru ca in spatele unui cuvant sta un gand, un sentiment sau o idee.

Oricat as accepta personificarea unui cuvant, nu imi pot imagina asa ceva.

Păăăiii... uite vezi tu... din punct de vedere tactic ideea e să moară cât mai puțini. Eu aș înlocui ultimele două versuri, care cred că pentru tine sunt probabil toată temelia poeziei cu ceva de genul...
\"să ucidă îmbătați de ură
...\"
Războiul e ură Maria (pacea e mai rău).

numai bine,
maeror leveh