ca la un semn

Citit, plăcut. Mai puțin ultimul vers al primei strofe și primul din penultima strofă

am scos acele versuri, și mi se pare că e bine, mulțumesc de idee.

Nu știu dacă ai procedat bine că le-ai scos. Poate ar fi trebuit să le rescrii. Oricum, poezia s-a mai limpezit.

nu stiam ca intre versuri
se poate strecura atata durere
ca vertijul frunzelor sarind
de pe crengi brumate

ca un suflet in acolade
muscand din marul lui mandelbrot
pentru ispita eternitatii
castel de carton

Eu nu as mai pronunta atat cuvantul dumnezeu, e ca si cum nu ai avea o imagine reala, dar vrei sa fie recunoscuta reala. Mie imi plac poemele si oamenii care fara sa numeasca recunosti despre ce e vorba sau macar intuiesti. Un spirit inalt nu spune vreodata: eu sunt cutare! el se intreaba: ma recunosti? Atunci sufletul trebuie sa se plieze pe aceasta intelepciune, daca nu o face e pentru ca vorbeste in necunoastere de cauza, ori vrea sa dea impresia ca stie deci a atins un stagiu, in nici un caz nu vorbeste prin acel spirit ci separat de el.

Un poem deosebit, un poem ce alunecă precum ascuțișul sabiei, fiecare vers poate fi dezvoltat, comentat , voi puncta doar versurile care au forță și mesaj independent de întregul poem:
mâinile se țin de balustrada inimii tremură a vertij
te ridici brusc plângi ca o vioară
cuvintele mi se clatină în gingii, nu pot să mai mușc
Un poem care ascunde ușor neputința, dar și forța de a o lua de la capăt, un poem care poate fi citit pe două fețe, ce se vede aici e un fel de prescurtare a celor simțite, iar dincolo de această față e cu totul altceva. E poem de stea, dar, obiceiul meu e ca prima stea pe care o dăriuiesc să o păstrez undeva în culcușul dintre coste și mâinile lui Dumnezeu!

liviu: am retras versurile acelea momentan pentru că am văzut că poezia se ține și fără ele, dacă mai îmi vine vreo idee o să modific.
anghel: mulțumesc pentru frumoasele versuri... mi-au amintit cumva de \"anotimpuri, o, castele...\"
cornelia: Nu e firesc să fie tabu-uri lingvistice.
În fața ta este textul. Vorbește cu el. Fiecăruia îi spune altceva.
Acum dezlegat de text, pentru mine Dumnezeu e Sfânta Treime, Treime de Persoane. E real și prezent în viața mea de fiecare clipă și chiar supra-real, adică de o realitate necreată divină însă o transcendență prezentă.
De unde supra-realismul sau \"perspectiva inversă\" (Florenski) a vederii iconice.
Mi se pare amuzantă încercarea ta de pseudo-analiză a intențiilor. Oricum sunt de acord că e o artă să faci recognoscibil sau intuibil fără să numești. Dar nu e singura opțiune artistică. Eu sunt o persoană directă și îmi place să pronunț numele celui pe care-l iubesc și cu care vorbesc zi de zi. Ce e rău în asta? Investesc ades subtilitatea în conținutul acestui dialog, nu în termenii săi. Îmi pare rău că nu e pe gustul tău, dar știi și tu că nu poți bineplăcea tuturor. Mulțumesc de comentariu. Cu respect, Florin

Un poem in care lucrurile se numesc limpede fara ca prin asta sa fie micsorata in vreun fel taina de care da seama -el, poemul) :) Limpede, limpede, limpede...

Descrii prea mult mișcarea personajului. Prea multe verbe. După opinia mea, textul este mai aproape de proză decât de poezie.
Mâinile se țin, te ascunzi, aștepți, te ridici, plângi, înoți,...

Cu simpatie,
PB

maria: intuiția ta nu dă greș, mulțumesc de citirea \"ambelor fețe\"
adrian: mă bucur că ai văzut starea pe care am încercat s-o transpun în text
paul: am făcut încercarea să pun versurile la rând și nu știu ce să zic, dar nu mi se pare că ar da ceva gen proză. Încerc să favorizez prin verbalizarea intensă o bună circulație sau dinamică \"gestic-scenică\" între interior și exterior, între cele două \"fețe\" ale textului. O să am în vedere observația ta, mulțumesc.

Ascuțișul măsurat în cuvinte ne lovește în fiecare moment.
De aceea, numele celui iubit trebuie pronunțat mai des.
Să auzim de bine.

Mulțumesc de trecere. Cuvintele tale taie pârtie în \"omătul\" așternut peste cuvinte.

Florin,
Mă bucur din toată inima că te-am descoperit! Poemul acesta m-a readus la începuturile poeziei!
Te voi tot citi!

Mulțumesc pentru semnul de încurajare.