Nicolae Popa

A trebuit să revin în cîteva rînduri la meditațiile tale. Am încercat să mă găsesc în ele, ca orice alt cititor. Altfel de ce-am mai citi! Și m-am regăsit aici:

\"mă simt bine când scriu, adesea însă mi-e teamă de cel care citește; până unde va merge îndoiala/neîncrederea mea în spațiul lăsat liber metaforei?\"

Adică \"spațiul lăsat liber metaforei\" mă înspăimîntă și pe mine. Uneori îmi și închipui cum va devora/distruge tot ce aș putea lăsa după mine. Vin și eu, cel puțin parțial, prin primele două cărți, dintr-un spațiu al metaforei, impus de critica lit.oficială, ca un spațiu care trebuia să să țină realitatea la distanță. Și cînd vine, uite, pesate mine realitatea - ce mai rămîne?

În schimb, nu mă regăsesc aici:
\"a se face deosebirea între universul fizic și cel spiritual\". Nu-mi doresc în nici un fel să cad într-un sofism. E doar o opinie personală: ambele universuri, cel fizic și cel spiritual, ne aparțin atît ca persoane fizice cât și ca ființe înzestrate spiritual, venită din același spațiu divin

Și din nou cititorul din mine se regăsește și se recunoaște sută la sută în scrisul tău:
\"meritul meu este că încerc să acced spre mine însămi\"
Mulțam și,vorba ta, aprecieri, cum zic de la o vreme!

Îmi plac foșnitoarele bizarării de aici, deși, trebuie să recunosc, nu le prea înțeleg. (Dar cine îndrăznește să spună că ar înțelege o măcar o singură bizarărie?) Vorba e că, simțindu-mă dus pe orbită de aceste versuri:

\"pe fiecare masă e în popas
un ștergar
la fiecare margine
stăpânește odihnitor
un adevăr\"

am o problemă să revin pe pămînt de pe orbită după:

\"...se așază treptat
spre ierarhie
câte un păcat\"

ierarhiile se duc tot mai sus, tot mai departe de cei de pe pămînt, indiferent de \"rombocoidale!\"
Firește, e vorba doar de-o părere!

...e o poezie în fața căreia nu mă prea pot aduna. Fiecare vers distruge cîte ceva înălțînd. Imaginile obișnuiesc a se încleșta pentru a se prolifera în alte imagini, fie prin contopire, fie prin deraiere în urma impactului: \"Duminica/
suflăm în păpădii ca-n bretoanele spânzuraților/ de văzduh\"
Totul însă păstrează calmul unui univers responsabil de prezența sa într-o lume a tuturor universurilor posibile. Limbajul mi se pare unul venit din interior. Limbajul face ca poemul să crească, să se înalțe precum magma din inima craterului face să crească vulcanul: \"mă închin peste burtă cu un copil din flori așa de frumos/ voi stârni atâta praf de vrăbii încât iarna asta /se va desprinde din calendar...\"
Mesaj, stil, subtilitate, originalitate imaginativă (\"îți voi face un leagăn fata mea într-o căciulă de oier\") și mult spațiu pentru plăcerea lecturii.
Stea!

S-ar putea să mă aflu acum pe o fază a lecturilor cu subînțelesuri. Înțelesurile (prea multele înțelesuri) mă subjugă. În acest sens sunt copleșit de partea a doua. Aici totul e de citat. Aici totul e de luat aminte!

Multe și febrile răscoliri în adîncuri în continuare!

...e genul de discurs care te caracterizează! Textele tale m-au convins prin alte formule! Ceva mai din zona calmului meditativ-activ!

Cu adevărat, senzația de preaplin este foarte convingătoare aici. E și un text preaplin de semnificații. Mi-a plăcut în special insistența cu care și în final s-a mizat pe preaplin:

\"prea plinul devine tot mai mult
unul din golurile mele.

prea plinul țipă,
plimbându-se cu golurile mele.\"

Aprecieri!

Aveam și eu păreri destul de confuze despre acest text. A fost scris, re-scris, \"re-animat\" de-a lungul a mai multor ani în care chipul morții mi-a alicit prin fața ochilor sub mai multe culori și chipuri. Faptul că a fost pus la recomandare m-a ajutat să-l accept și eu ca fiind unul coborît din străfundurile incertitudinilor mele referitoare la viață.
Mulțam!

Un text grav. Nimic nu mai poate pune la îndoială capacitatea de a se inspira și de a scrie a cîinelui. șa-la-la șa-la-la

Vă e tăiată limba? Nu puteți deschide gura? Nu puteți vorbui? De ce nu putem sta de vornă?

Ce tărîmuri miraculoase pe aici:

\"Bunicul
știa să citească frumos
peste umerii bunicii
și să atingă cu privirea inima ei\"

și

\"ei știu că scriu
ei știu că știu cum mă împroașcă
cu raze
în fiecare dimineață îmi bat la geam
un mănunchi cu mâinile bunicii\"

Aprecieri deosebite!

Iurie,
Acestui text i s-ar fi potrivit mai mult, cred eu, rubrica \"articole\". Deși, vai de mine, e și proză în el! Totuși, nu e bine cînd cititorul monitorului se fixează pe un orizont de așteptare și dă cu capul de altul!
Cu prietenice - Nic Pop

aici e multă densitate și un nivel maxim de atractivitate, dacă asta contează pentru Ioana (pentru cititorul din mine contează!):
\"nu știi unde să mă cauți.
gările sunt infernale
spitalele sunt pline cu oameni ca noi
străzile urlă de sirenele ambulanțelor.\"

Mai departe ceva se pierde în justificări.....

Tună. Ninge. Fulgeră. Răsare. Apune. Lună. Soare. Plouă. Ozonul miroase a veșnicie.

Ana-Maria,
Un text care ar merita să fie citit cu mai multă atenție. Dar de unde atenție la text, dacă, în loc să citești textul, pornești la o vînătoare de diacritice. E \"tantar\" sau \"țânțar\", \"tremura\" sau tremură\" etc.
În simple mesaje pe mobil, unde mesajul chiar e mesaj și e unul direct, n-ar fi o problemă, însă atunci cînd o trecem pe literatură, implicit, pe semnificații...

În fine, mi-au plăcut multe secvențe din dextul tău, după o \"vînătoare\" chinuită, printre care și aceasta:
\"Acum vreau sa simt vibratiile aerului ce te aduce langa mine tot mai mult...\"

Multă inspirație și bune relații cu cititorii!

Mahmoud,
Ceva deosebit! Nu cred că dacă aș pune o notă, ar conta mai mult decît dacă spun ceea ce spun, și anume, că am rămas pe gînduri după lectură. Multă inspirație în continuare!

Aici ești de nerecunoscut! Felicitări, glumeațo! Umorul, ironia, imaginarul grotesc, tonalitatea mă face să nu-mi pot găsi locul și mă învîrt în jurul cozii fără să mă pot hotărî ce să aleg între gudurat, lătrat și urlet.

Reșița,
nu
Rețița

Adriana,
Nici pe departe nu sunt un specialist în ale florilor de mină! Pur și simplu, acaparantul tău aricol mi-a amintit că mi s-a întîmplat să reacționez aproape ca în fața unei apariții divine cînd m-am pomenit pentru prima dată în fața unor flori de mină. Eram în muzeuul de la Rețița. Cred că prin nouăzeci și ceva... poate în 1995... (a se preciza în albumul de impresii!) Am ieșit din muzeu și am urcat singur, alături de soția mea poetă cu ale sale singurătăți, pe niste piscuri de roci reci, negre și dure unde, fierște, nu mai găsii ceea ce văzusem dedesubt... Însă pentru mine Reșița a rămas cu toate cele de dedesubt... Am undeva printre hîrtii și niște versuri despre flori de mină, mai ales că încercam să le diferențiez de flori de mucegai - duritate și strălucire în fața unor flori, adevărat, de ampecilină -, dar m-am răzgîndit. Să lăsăm splendoare florilor de mină pentru flori!

Aprecieri deosebite!

M-a făcut să pun acest comentariu aici mai ales pentru această concluzie a ta:
\"Florile de mină se apropie mai mult de artă,\"...

Rețin, după o primă lectură, mai ales aceste trei versuri:

\"Brațul meu e un fel de placentă
În care plutești

Călătoare spre mâine.\"
Aprecieri!

Silvia,
Ce imagine înroșită de mister! Ce cavalcadă a opțiunilor totale:
\"tunel de litere înroșite
prin care emoțiile îmi trec încolonate ținându-se de mâini
ca niște copii la grădiniță!\"
Aprecieri!