Nicolae Gavrilița

Mi se aprinde omoplațul stâng licărind din urmă ca o grămadă de furnici din lavă coborînd flămânde în mine treptele se macină (mi se pare că toti avem trepte întinse în suflet ca părul

priviri priviri priviri în fundul cerului din jos lucruri tăcute cu fundul gol privesc în alte lucruri cu fundul gol care privesc în alte funduri de ce oare noi,oameni să ne băgăm

nu mai cauți nici o privire să-ți arunci singurătatea în spuma clipirii cuiva evit ochii în această stare ei îmi par ca apa mării plină de corăbii rătăcite care nu-mi văd orizontul

o cutie plină cu soare mi-e frică s-o deschid uneori când sântem numai singuri mi-e frică de lumea aceasta prea palidă să nu-și pună gura luminii murdară pe ea spațiul este gol și tot universul

Pielea o scot ca un palton de pe mine Și-o pun în cuierul unui copac. De te uiți la soare,vezi o pată,pulsează spre tine,– Eu umbră îți fac. Și-n carne rămas, Cu sânge împroașcă inima

Cu pânza de nori îmi învăluie limba, Topirea iernii s-o simt, Să mă strângă cerul cu promoroaca– Stelară husă pentru cuvânt. O pot ascuți de coada meteoriților, Să-mi lepăd suflarea-n pene de

mai lină ca umbra luminii pe inimă înre buze glezna lunei își calca întunericul dinții dimineții se sparg de oglinda feței tale smalțul ochilor mei trosnește de flacăra

Sunt atât de singur în noaptea asta nimeni nu-mi poate sufla de pe umeri lumina de stele ce se așează praf în liniștea aceasta desăvârșită se aduna parcă sunt un vas în care curge un râu

Poezia înfrățește cum înfrățește secunda viața cu moartea și clipa ziua de zi poezia e o cometă desprinsa în cosmosul tău din orbita mea ea e sângele dragostei circula doar între

Merg pe un val care trece în veșnicul mâine. Trag o ață subțire între tine și mine. Liniștea surdă urlă tăios… Orice semn pe hârtie scoate durea din os. Oase uscate din mine

Privesc la viață ca prin fereastră Îmi este frică după coaja copacului de sticlă să văd setea frunzelor de toamnă și-n părul sur al bătrânilor iarnă siberiană Pe stradă mergând mi-a

de aceea creierul meu se-nlemnește fiindcă cuiele Tale-’s înnalte de aceea inima mea se împitrește fiindcă în sângele meu sărutul Tău trăiește de-aceea sufletul meu o picătură-naripată

Moartea o floare veșnic înflorind din viață ca anii în mine

Orice braț al gândului cuprinzător te-nspăimântă-ngrozitor orice ochi te zgârâie adâncimea ta îi năruie mii de pietre amintiri în străzi Cronos a zidit între abise șerpuie visele ard in

Pălărie verde cu-un smoc de ace roz pe ea plângeam și-n spinul fin se-nfipse lacrima plângeam cu zâmbetul ,cu plânsetul și rugămintele-mi plângeau plângeam cu cimitiruri de-amintiri, bătăile