Nicolae Diaconescu

Vibrația pe care o transmite iarba sub ropotul ploii poate fi percepută numai de o extrem de rafinată acuitate poetică. Urmează însă un lest, spasmul ca reflex biologic care scapă controlului rațional. Sunt și alte metafore frumoase pe care le anulează trimiterile la senzorialul instinctual.
"împinge nerăbdarea din vârful crengilor
în silabe albastru-spre-cer".
Să fiu sincer nu mi-a displăcut nici:
"dezbracă-te
ia-ți goliciunea în mână".
Ba mai mult, m-am gândit cum se poate materializa în realitate o astfel de metaforă! Parcă e totuși în contradicție cu restul! În concluzie, intuiție sensibilă dublată de sinceritate.

„Cum să crezi în ‘ceva’ ce n-ai văzut niciodată?!”
Tata s-a confruntat cu o astfel de întrebare de la un enoriaș.
Revenind la text, mi se pare cam lung și exagerat în onomatopee și în tot felul de semne. Probabil și din cauza asta l-am urmărit cam greu.
Am citit însă și cealaltă proză, Sonia în dialog cu medicul Escu. A fost un deliciu. Cel mai mult m-a impresionat, în cele două proze, eroina principală, fata e deșteaptă foc, mult peste medie, studioasă, cuvioasă, credincioasă și mai ales virgină! Oare o exista în realitate un astfel de personaj? Până acum eu n-am întâlnit. Tocmai de aceea iau poziția de drepți și fac o reverență în fața Soniei .
Proza ta, aceea cu Escu, mi-a amintit de comportamentul lui Napoleon Bonaparte. După o zi foarte agitată simțea și el nevoia de o seară romantică pe care o voia cât mai scurtă. Îi cerea aghiotantului să-i aducă în iatac o fată, (o doamnă) trebuia să îndeplinească o condiție obligatorie, să nu fie virgină.
O femeie prea deșteaptă te inhibă și dacă mai e și virgină s-a dus naibii întâlnirea romantică.

Într-adevăr greșelile de ortografie deranjează , dar cele două narațiuni incluse aici, povestea medicului care activează nervul optic la un orb doar printr-o vorbă bună și dorința călugăriței devoratoare de iubirea de a trăi mai bine o experiență lumească decât una divină, sunt mici bijuterii.

"v-ar fi dat undă verde, cu foarte mici / insignifiante intervenții..."
cum ar fi de exemplu...

Într-adevăr se schimbă sensul, când spun "să rămânem întinși să vedem cerul" este iubirea când valul mării s-a stins după furtună.
Tu spui "să rămânem întinși să vadă cerul", adică personifici până și cerul care se minunează de ceea ce vede. Eu sunt mai pământean, percep cumva diferit lucrurile, tu ai încă o trăire adolescentină, ceea ce nu este rău ținând seama de experiența profesională pe care o ai.
"Priviti de sus, cei doi ar oferi post-eveniment,imaginea Sentimentului Pur...devorator... Ei ar fi, de fapt, simțiți, iar nu vazuti...etc.etc..."
Indiferent cum percepe fiecare cititor această poezie din "Jurnalul tău afectiv" merită a fi recomandat și de aceea îndrăznesc să-ți acord stea.

aș face mici modificări!

ca pe o ploaie nemiloasă de toamnă
în așteptarea
din țipătul păsării spin
să te faci că ți-este cum nu ți-a fost
vreodată mai bine
să mă iubești
să-ți fie frig
mare să-ți fie
pământ și nepământ
să-ți fiu eu... noi...

habar nu ai
că aș putea fi măcar puțin
femeie
un dram muritoare
plantă necruțătoare
crescând impudic în rănile tale
adu-ți aminte cuvintele
cercul pe care
ți l-au desenat ursitoarele

iubește-mă
dincolo de
ușa asta închisă
mult mai departe de
culoarea murdară
peste toate obișnuințele
peste toate sfârșiturile
iubește-mă
ca pe un destin

mai apoi

să rămânem întinși
să vedem cerul
cât mai este
după ospățul păsării spin

Te rog fă aceste mici modificări chia dacă sugestia vine de la un neprofesionist!




. |

De Paște am avut invitați, cumnatul, cumnata, nepotul, o verișoară, altă verișoară.Gazde am fost eu, soția și soacră-mea la 91 de ani! Am ciocnit ouă roșii, am mâncat, am băut un vin bun. Masa îmbelșugată te trage la somn, dar eu, ca și în alte împrejurări, mi-am păstrat bunul obicei, după ghiftuială, lectură obligatorie. Citesc din creația proprie, mă mulțumesc și cu un singur ascultător! dar de data asta am avut trei, cele două verișoare și cumnată-meu. "M-am enervat" și "Incertitudine" a fost materialul de analiză. Textele mele au stârnit râsul, chiar și soacră-mea care nu aude prea bine, își făcuse palma pâlnie și trăgea cu urechea, "ce e cu hăhăiala asta", a întrebat ea. Cred că mă înțelegeți, buna mea dispoziție a crescut, mai ales că una din verișoare (fostă cercetător științific în virusologie) a făcut și comentarii. Despre "M-am enervat" a spus că dacă din toată creația mea literară ar rămâne doar acest text, ar trebui cotat ca antologic! Cumva m-am mirat acesta fiind notat cu 1 și 2 la un concurs nu cu multă vreme în urmă. Tot ea mi-a explicat de ce! Cât privește "Incertitudine" a zis că nu știa că scriu și "a la Hurmuz". După aceste laude, cumnată-meu a dorit să ne povestească despre Niculușcă, Horodincă și chiar Moruzov. Într-un entuziasm contagios am promis că viitoarea mea proză îl va avea ca "erou" pe Horodincă, un malac cu ochii albaștri care a defectat la New York.
Revenind la "Incertitudine", dragă Luminița îți mulțumesc pentru apreciere, "Un "suprarealism" aparte, cu mult simț al umorului și chiar și o anume... delicatețe.." Te cred că ai râs că și verișoarele mele au pățit la fel și nu se prefăceau, era un râs spontan, sănătos. Probabil, dacă fetele, destul de în vârstă, nu o primeam astfel, nu postam această proză, cenzorul meu nu o cunoaște, în timp ce noi ne distram ea spăla vasele în bucătărie.

De acord, trăim într-o lume a zgomotelor,poate că intensitatea decibelilor depășește pragul de suportabilitate, și? de la a treia frază am citit în diagonală, pe sărite. Consider textul un rateu, singurul lucru "inedit" ar fi drinkerii, adică un neologism! În rest o enumerare fără nicio semnificație, miză, interes.

"mulțumesc pentru comentariu și mă bucur, având... impresia că... v-a plăcut!"
Ai înțeles corect, chiar mi-a plăcut. La început mi-a atras atenția titlul, mai ales că eu, uneori, luat de val uit orice și trăiesc doar clipa. Sunt multe momente în viață când devii robul senzațiilor, dar dacă poți să le sublimezi în ceva înălțător este un câștig, în primul rând pentru cel care are această forță.
Nu m-am gândit la alb ca simbol al purității. Chiar și după această precizare tot nu-mi place "țipătul alb"! Țipătul exprimă durere, groază, uimire,chiar plăcere, dar "țipătul alb" ce exprimă?
Eu mă ghidez doar pe intuiție, nu posed mijloacele specifice pentru a explica anumite păreri.

eu nu pot fi a clipei
mă fac una cu iarba
și-apoi cum să-mi mut sufletul
din bătătura Copilăriei
în zgomotul
fibrelor din plastic?!
la o aruncătură de băț
golul / marele gol
cum să scoți dintr-o îndoitură de petic
din senzația pur organică
un sens
un acoperiș
măcar
un poem?!

Titlul mi se pare inedit pe un fundal care prețuiește doar clipa.
Versul ,,mă fac una cu iarba'' îl înțeleg ca metaforă, ca trăire. "țipătul alb se face una cu mine" îmi scapă semnificația. Dacă era doar "țipătul" îi dam un sens, o trăire dar l-ai făcut "alb" și m-ai băgat total în ceață.
La o aruncătură de băț golul, marele gol. Cum să scoți dintr-o îndoitură de petic sau dintr-o senzație organică un sens, chiar un poem? Partea aceasta am citit-o într-o dublă percepție. Pe deoparte luciditatea poetului ce vede în creația confraților un gol, un mare gol unde îndoitura unui petic sau o senzație organică sunt ridicate la rang de poem, Pe de altă parte interogația cu sine, e poet acela ce reușește chiar și din lucrurile banale ca îndoitura unui petic sau o senzație organică să obțină o semnificație, un poem.
În concluzie meriți atenția confraților.

Ideea sacrificiului a fost o preocupare și pentru mine, sacrificiul iubirii pentru creație. Am încercat în două proze, "Ce ar mai fi de spus" și "Tabloul" să conturez psihologia unui sculptor și a unui pictor care au sacrificat iubirea ce trebuia sublimată în lucrări nepieritoare.
Mai ales în artă creația presupune sacrificiu pentru o operă durabilă.
Iată de ce am citit cu interes trecerea în revistă a marilor gânditori care prin sacrificiul lor au schimbat lumea.
În ceea ce privește sacrificarea viitorului de dragul prezentului, având ca fundal filozofia clipei, după noi potopul, presupune iresponsabilitate. Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl constituie defrișările pădurilor de neoprit.

"ce să fac. m-am strâmbat la tine
și am fugit" exprimă inocența, drăgălășenia iar “absențele tale”, spuneam, “absențele tale mă fac violentă, mă transformă
în ce nu vreau să devin, mă respingi, nu-ți mai place
să mi-o tragi”, toate astea ți le spuneam...va să zică în loc de evoluție spirituală frustrare că dumnealui nu ți-o mai trage!
În rest, vorba ta, tot amestecul ăsta haotic, tot ghiveciul ăsta cu de toate;

Seară de seară îți creezi un tărâm imaginar pe o stâncă la capăt de om. În imaginar se poate petrece orice dar și acolo trebuie păstrată o logică. Urmează un pasaj:
"Caut lup, să despoaie această piele
de rău. Îi dau de mâncare, îi ating
colțul dur, până face lumilor bune
ocol."
M-am chinuit mult să înțeleg lupul care despoaie această piele de rău. În sfârșit am acceptat ideea că ființa singuratică de pe stâncă este vulnerabilă și lupul îi dă târcoale. Și când te aștepți mai puțin apare el,frumosul vânător, salvatorul!
"Și când nu te-aștepți, aproape de
lună, dansând cu stafiile, apare un
frumos vânător.
Te bate pe umăr și spune:
- Nu, nu există, e doar o poveste,
ai ochi de femeie, mai poți?"
Așadar ființa vulnerabilă, retrasă pe o stâncă, visează la prințul vânător care s-o apere de lup! Și acesta ce-i spune? Nu există, e doar o poveste, trezește-te femeie, mai poți?
Femeia conștientizează că totul e doar în mintea ei și își aprinde invariabila țigară. Lupul l-a păpat pe prinț și femeia devine mai practică, își ia ziarul, citește și surpriză mare:
"departe, pe stâncă,
în ultima noapte a fost nimicit de urgie
cel mai mare canton."
Aici oricât m-am străduit să înțeleg, n-am reușit, femeia ori se trezise ori mai era în transă, altminteri cum apare cantonul pe stâncă?
Într-un moment de luciditate însăși femeia creator concluzionează, "nu e bine."
Dar povestea se termină apoteotic, femeia creator desenează un castel pe care îl însuflețește:
"desenez un castel și suflu în el
toată viața din mine –
un fel de credință-n etern."

Am încercat să înțeleg metaforele din aceasta poezie! Una singură i-am dat de capăt:
"sau cioară care bea apă din lună"
Recent, la miezul nopții, o cioară ca și mine n-avea somn! Era senin și clar de lună, cioara croncănea într-un tei uscat și eu mă întrebam ce-a apucat-o la miezul nopții de face atâta gălăgie. Biata înaripată îi era sete! A pornit într-un zbor razant deasupra lacului unde se oglindea luna. Cum nu avea prea multă minte, pescuia luna din lac înghițind apa pe nerăsuflate! Așadar, luna pe cer, luna din lac și cioara în picaj pescuind-o. Frumoasă imagine, excelentă metaforă, felicitări!

Personalizarea poeziei prin "femeia care îi bucură pe alții" o arată ca lipsită de inteligență. Prin însăși definiția genului, inteligența rămâne calitatea ce o identifică. În imaginarul masculin femeia nu este rațională, doar senzorială. Marii poeți sunt bărbați, așadar unde este rațiunea definirii poeziei ca femeie? Poezia este forma cea mai înaltă de abstractizare a inteligenței umane. Dixit Nicu al Popii!

Saltul!
În gol
Să plutesc
Să mă-ndrăgostesc
Vicios,
Nebunește,
Dar pur
De acel "nu mai contează"
Tac și urc
Visez
Trăiesc
Și tot urc
Până nu mai sunt
Decât o iubire
O imensă iubire
Și-atunci pot cădea...
E doar o părere, tu decizi cum e mai bine...

Din dorința de a fi original, așa ca mine nu a mai scris nimeni, ai uitat robinetul deschis, ai inundat propriile gânduri, ale vecinilor, ale Românilor, ale lumii întregi! Coșmar! Cine îl salvează pe naufragiat? "mama, tata, iliescu, voința neamului. Prost." Câtă profunzime în această concluzie! Prost.

Timpul trece,toate par neschimbate dacă privim prin mintea de copil.
"timpul meu ca o joacă
mă îmbătam de magie
toate sunt la fel...
parcă m-am despărțit azi de mine
nu mă mai satur de timp
să-l scrijelesc
să-l mângâi
iar si iar
din nou
ca o visare"
"M-aș întoarce la mine ca la o mamă"

Mai întâi am citit poezia cu premiul Oscar. Mi se pare o bolboroseală spusă eventual la beție, fără logică deși se vrea a fi un poem profund. Cu greu i-aș da o notă de trecere fiindcă mi se pare artificială.
Poezia de față m-a captivat, trăirea este sinceră, transmite emoția primilor fiori între un el și o ea, o metaforă pe gustul meu.

Dragă Emma,
Mulțumesc pentru replică! Cum spuneam tu scrii bine dar nu e suficient (pentru mine bineînțeles) dacă e dificil să urmăresc proza în întregul ei.
În general mă plictisesc repede textele prea stufoase, probabil e o carență a mea. Nu cu multă vreme în urmă m-am întrebat, oare mai pot citi o poveste (nuvelă) integral? Am luat la întâmplare din bibliotecă Gogol, volumul "Mantaua", iar de acolo "Însemnările unui nebun". M-am bucurat să aflu că povestea este la fel de vie, hazoasă, ironică și azi deși acțiunea se petrece într-o altă perioadă istorică, într-un alt mediu intelectual.
Mi-a plăcut tenta ironică din răspunsul tău:
"În ce privește Orașul cu mansardă, l-am șters pentru că nu-mi mai plăcea. Era un text facil, patetic, pe alocuri cu tentă de Sandra Brown. Să înțeleg că acela era preferatul dumneavoastră? Dintre toate care au fost, doar acela v-a rămas în memorie? Dezamăgitor pentru mine."
Eu cred că textele "facile" sunt cel mai greu de elaborat. Cât privește Sandra Browwn, fii sinceră, te-ar deranja ca prozele tale să aibă succesul ei de public?
Îți mărturisesc, până azi n-am citit nimic de Sandra Brown, promit însă, când voi merge la oraș,(acum sunt la țară) până nu voi găsi o carte scrisă de această autoare, nu mă las. Vezi ce complicată e mintea mea? Ai adus-o în discuție pe S.B. în mod peiorativ și m-am trezit că vreau neapărat s-o cunosc! Poate îmi spui tu mai multe, presupun că ai citit romanele ei dacă tot ai pomenit-o.
Cu plăcerea dialogului despre ce și cum scriem, rămân un atent observator al prozelor semnate Emma Greceanu.