În timpul furtunii( final)

În sfârșit te-ai trezit, domnule Drahomir! Ai avut un somn lung și greu, febra te-a copleșit de câteva ori și-am fost nevoită... De fapt ce mai contează, probabil te-ai simți jenat să auzi că ai depins atât de intim de o femeie care, doar cu ceva timp în urmă, ți-era complet necunoscută. Nici măsurarea acestui timp nu mai are relevanță, el se va opri inevitabil pentru noi doi atunci când această aripă a casei, ultima noastră redută, va ceda, prăvălindu-se dezordonat peste restul frumosului tău domeniu. Oale și ulcele vom fi toți până la urmă, noi doi curând. Nu, timpul nu poate fi egal pentru toți, timpul aici e ca o coardă ținută cu greu de mâinile fragile ale unei femei. Privește, s-a întâmplat. Te-ar fi îngrozit zgomotul. O casă care se rupe, nu auzi în fiecare zi. Scrâșnetul lemnului, vuietul pereților desprinși, era ca și cum un uriaș mușca din ea ca dintr-o plăcintă. Totuși avem noroc, nu i-a plăcut acoperișul, dar dacă ai putea să vezi ce hău ne așteaptă! Plîngi, de ce plângi, ți-e frică de moarte? Dai din cap, de ce nu deschizi gura să vorbești, nu ai putere desigur. Simți cum suflul vieții tale se scurge ca un râu cald înspre nicăieri, mă privești fix și mă auzi destul de clar, dar e ca și cum cuvintele s-ar lovi de un perete de vată, după care stai aproape confortabil dacă n-ai ști că e vorba de separare, viața se separă de tine, domnul meu, așa cum pămîntul a separat curtea de casă, apoi camerele din față de cele din spate, lăsând parcă dintr-un capriciu acest frumos salon cu ceas antic, pian neacordat și mobile de cireș minuțios sculptate în vreun atelier demult închis. Astfel poți privi nestingherit, sfârșitul lumii noastre. Simți delicatețea cu care fulgii de nea, deși năpădesc suflați de vânt înăuntru ca într-un adăpost, se topesc răpuși de căldura firavă a mîinii tale? Nu mă întreba cum de ninge aici, unde niciodată suflul iernii nu a reușit să ajungă, nici el, nici amintirile întunecate ale serilor obișnuite de iarnă. Ninge, la fel ca-n acea noapte în care fata noastră fără nume fugea, urmărită de bărbatul-umbră. Doar de el, care n-a slăbit-o nici o clipă din priviri, alergând cu furie în urma ei, chiar și-atunci când casele satului au rămas în urmă, înlocuite fiind de întinderea albă, plină de capcane a cîmpurilor mărginite de dealuri și de râpi adânci. Cu hainele răvășite și cu senzația că-i va pocni inima de efort, la un moment dat a trebuit să se oprească. Drumul sau urma drumului sau locul unde știa că ar fi trebuit să fie, acoperit acum de zăpadă, urca abrupt spre o pădurice de salcîmi. Acolo, vara, țăranii opreau caii și-i adăpau în apa unui râu subțire, tot acolo și orășenii veniți să se destindă în natură se opreau să admire libelulele de pe un lac și să asculte ciripitul păsărilor sau să urmărească ascunși în desișul copacilor, zborul șoimilor deasupra stepei. Iepuri sălbatici și porci mistreți populau nestingheriți acele locuri curate, dar sălbatice. Asta o spun pentru ceilalți, oricum tu ai fi avut o altă viziune, probabil mai practică. Era un loc bun pentru a pune zeci de stupi de albine, banii câștigați din mierea de salcâm sunt o realitate în care nu-și mai are locul boemul. Mda, stai te rog liniștit, dacă te vei foi mult, eu nu voi fi dispusă să te mai țin, poate totuși se va întâmpla o minune și cineva, pe calea aerului sau a visului va veni și ne va scăpa în ultima clipă din acest coșmar, de ce să renunți, uite, fata fără nume nu s-a gîndit nici o clipă să renunțe. Și nici urmăritorul ei, deși s-a oprit, dîndu-i ei posibilitatea să dispară după coama dealului, n-a renunțat, oare ce mecanism îl stimula să continue? Răul nu renunță, ar spune un om simplu, dar de unde atâta rău, nu avem timp să aflăm, suntem pe marginea prăpastiei și noi și ei. Fata fără nume a privit în urmă și n-a mai văzut nimic. În față, peisaj de iarnă stropit pe alocuri de pete negre sau de unde adânci. Ninsoarea se rărise și ochii ei se obișnuiseră cu întunericul. La o orecare distanță știa că se afla o fântână părăsită unde tot vara ai ei se opreau să-și odihnească tălpile bătătorite de nisipul cald al drumului sau de miriștea necruțătoare a câmpurilor peste care erau nevoiți să treacă pentru a ajunge la propriul ogor. A pășit sfioasă sau temătoare peste albul înșelător și moale. Cine ar fi putut simți la fel ca și ea amintirile apăsîndu-i inima, cine i-ar fi simțit fierbințeala lacrimilor și dorul înecăcios care-i sufoca plămânii? Nu e adevărat, își spunea, toate astea nu au cum să se întâmple. Și pășea pierdută, scrutând întunericul lăsat în urmă. Nu era nimeni, se va așeza aici, după fântână, va săpa cu mîinile un adăpost și va rezista, din cer cineva o veghează, trebuie să fie așa. Tot ce se întâmplă e atât de neobișnuit încât doar o minune ar putea readuce normalul. Și totuși nu se aude nimic. De parcă minunile se pot auzi! Timpul a trecut sau poate se oprise cine știe în care moment, ninsoarea însăși se oprise și-apoi a apărut ea. S- a aplecat peste fata fără nume care tremura ghemuită cu ochii larg căscați și-a zguduit-o blînd. - O să te spun lui tata, de data asta ai întrecut măsura. Uite în ce hal ești. Unde l-ai lăsat pe Igor? Lasă, vine el singur, ridică-te odată, de unde ai hainele astea ciudate? Era o fetiță de vreo doisprezece ani, îmbrăcată într-o pelerină lungă, întunecată. Fata fără nume s-a ridicat și ținînd-o de mîna au pornit la drum. O lumină caldă, ca și cum undeva în apropiere apunea soarele, a apărut într-unul din momentele pe care ea nu le-ar fi putut descrie, pentru că privind-o ar fi putut spune doar că ea era, nu și de cînd sau cum. La fel de firesc, la cîțiva pași de ele, ferestrele largi ale unei case, le priveau luminate. Fetița cu pelerină a ciocănit de trei ori și-o femeie grăsulie i-a deschis. - Am găsit-o, nu e cazul să afle tata. Hai dă-te Geto la o parte, nu te mai holba, pregătește-i baia, e înghețată. Poate de această dată să fi înțeles. Mă duc în grajd să văd dacă Igor a ajuns. O să-l pedepsesc cu siguranță. Cinci zile fără morcovi, hotărât. Iar tu, Gâzo, aruncă degrabă haina asta roșie ruptă și plină de pământ, de unde ai pe tine atîta pămînt, oare de ce eu, mai mică decât tine trebuie să am mereu grijă, of, nu am să înțeleg la ce te încăpățânezi să mai cauți, fugi și fă baie, tata trebuie să ajungă, iar se va supăra știind că umbli după vedenii. Fetița cu păr blond și lung și cu pelerina albastră ca purpura a mai privit-o o dată, i-a mîngîiat obrajii și-a împins-o blând într-o încăpere unde, într-o cadă largă cât să poți adormi pentru todeauna, curgea clipocind apa. Gîza s-a privit o clipă într-o oglindă minunată, a văzut că avea fața murdară de sânge, dar nu s-a mirat. Era ca și cum visa. În vis nu te miră nimic. S-a dezbrăcat și s-a lăsat să alunece în apa călduță cu ochii închiși, simțind cum ceva ca o greutate imensă se desprindea, vibrînd, din corpul ei și aluneca, strecurându-se undeva ca-ntr-un adânc. Omul-umbră ieșind din pădure și urcând cu greu dâmbul a văzut înaintea lui peisaj de iarnă stropit pe alocuri de pete negre sau de unde adânci. O lună rotundă l-a ajutat să deslușească urmele fetei pe care a mers mormăind cuvinte cumplite pentru o ureche cuminte, pînă la fântâna părăsită unde pata roșie a nenorocitei geci i-a atras atenția imediat. Dacă ar fi fost lumină, aș fi jurat că avea aceași față pămîntie și subțire pe care o ai tu, domnule Drahomir, iar ochii, întunecați și plini de cearcăne sclipeau la fel de întunecat ca și ai tăi. Auzi cum fierbe pământul? Ne ducem, asta e sigur, îl vom lăsa oare pe omul-umbră să se apropie de fata ghemuită cu genunchii prinși în mâinile înghețate? Fără să facem nimic, îl vom privi cum, după ce o lovește sălbatic peste față, își desface cureaua de la pantaloni? Cum îi prinde părul răvășit dăndu-i capul pe spate și-i înconjoară gâtul cu cureaua strîngând cu dinții încleștați, în timp ce-i șoptește la ureche” răul nu renunță, eu Drahomir Broscan te voi ucide aici” vom face acest lucru, domnule ucigaș? Uite ne prăbușim, ai timp însă, spune cuvintele pentru Dumnezeu, recunoaște și vei fi iertat. Chemată de urgență în biroul directorului, Irina mesteca furioasă o gumă cu gust de eucalipt. Avea probleme cu respirația din cauza răcelii, frigul care năvălise peste orașul lor părea că nu se va mai sfârși. El și zăpada cu albul ei blestemat care-i dădea dureri de cap. Lângă ea, un polițist nota nervos într-un agendă prea mare, cu coperți maro, tot ce spunea ea. - Nu știu mai multe, domnule, doar că, după zile întregi în care a zăcut ca o legumă, s-a trezit deodată și a început să urle. Nu înțelegeam ce spune și m-am aplecat peste pat , doar că atunci a deschis ochii și m-a prins imediat de gât. Ce spunea? Ceva nedeslușit cum că m-a prins, că o să mă omoare, că nu-i pasă dacă o să-l acopere pămîntul, el nu va recunoaște că a omorât-o pe nevastă-sa și pe fata aia dispărută. Fata cu geacă roșie, cum îi spun ziarele. Deci el era până la urmă ucigașul, cine știe unde a ascuns corpul fetei, ați găsit doar geaca, știu nu e treaba mea, desigur, voi depune plîngere și eu pentru agresiune, acum e sănătos tun, o minune, am înțeles că sub povara zăpezii a căzut casa peste el, o să-i putrezească oasele în pușcărie nemernicului. Sau ce i-a mai rămas din oase, te pomenești că acum fără picioare, îl vor ierta. Și cum mai urla după picioarele lui! O gumă cu gust de eucalipt? Nu. Bine atunci eu plec, am terminat demult tura, probabil ați auzit și dumneavoastră zvonul. Nu? Dar e în toate ziarele! Un sătean a privit din curiozitate peste gardul casei unde stătea fata și-a fugit îngrozit, era plină curtea și grădina de flori albastre agățate pe sârme, flori din plastic, duceți-vă să vedeți cu ochii dumneavoastră, succes cu investigația, poate o veți găsi pînă la urmă. Biata fată!