Astronomia sinelui suprimat. Supernova

"într-o zi ți-ai văzut steaua explodând
ca mii de curcubeie
de ce s-a stins cât îți era
de dragă(?) (căci)
i-ai simțit explozia! (dar)
tot ce a rămas
e o gaură neagră
nu mai vrei să scrii despre ce să mai scrii(?)
Sine altor corpuri poate mai găurite decât tine
rămâi cu gaura ta neagră
visând o strălucire de durată"

Pe cerul înstelat ți-ai ales undeva o stea, e a ta, numai a ta, e un refugiu secret. Ce dezamăgire, până și steaua care părea veșnică a dispărut și i-a luat locul gaura neagră! Nu vrei să mai scrii, despre ce să mai scrii?
"rămâi cu gaura ta neagră
visând o strălucire de durată"
Când o să cobori din lumea aștrilor anunță-mă, te așteaptă on muritor de rând!

Orice explozie stelara interioara, dureroasa si fascinanta deopotriva, duce la propagarea unor unde de soc in urma carora intreaga galaxie ti se dezechilibreaza, pierzandu-si, parca, nucleul galactic... poate de aceea nu e putin lucru sa fii asteptat, fie si pe pamant, de cineva... cu recunostinta pentru asteptarea ta!

Ar fi ieșit un poem frumos, dacă l-ai fi comprimat puțin. Sunt multe cuvinte inutile, prea multe explicații :)

Inteleg perfect viziunea aceasta, avand in vedere ca multi se regasesc in poemele comprimate, e stilul care ii reprezinta, pe care il percep ca fluent si simplu si onest si sintetic, in timp ce altii se scufunda in cele expandate, analitice, complexe, complexitate care uneori poate parea alambicata, in rare ocazii explicita... sa scrii despre Sinele suprimat presupune tocmai sa redai acel sentiment de inutilitate pentru care ai nevoie de cuvinte aparent inutile, ai nevoie sa dai impresia ca versurile nu sunt fluente, ca se poticnesc, ca se zdruncina, pentru a accentua discrepanta cognitiva expectante-realitate.