nica mădălina

felul în care formulezi lasă acolo de înțeles că se face surf pe munte. or, pentru surf e nevoie de apă. cel puțin pentru surful la care te referi tu aici, că nu e o metaforă pentru altceva, e facem dragoste așa cum doi surferi merg până la capăt pe placa lor.

de asta zic doar că o formulare limpede, fără metaforizări inutile (și șablonarde, muntele ca metaforă pentru un val mare), face ca textul să nu mai creeze confuzii sau chiar lucruri mai rele de atât.

surfing și munte? n-aș prea zice...

iar amalgamul de momete și comparații considerate reprezentative au un eclectism care îndepărtează de la empatizare cu mesajul, unul de altfel banal. de aceea textul s-ar putea rezuma, dacă ar fi cinstit cu sine, la ultimele două să spunem strofe. chiar și așa...

dan, scuze daca iti pare ca insist, insa din punctul meu de vedere si bula papala daca ai numi textul de fata, si tot corp si aer si ton de glumita ar avea, din lipsa de mesaj si de mijloace care sa il sustina.

eu inteleg ca e vara si asa mai departe, insa...

sper că e o glumiță scăpată din cutiuța cu glumițe în care dac-ar fi să stea tutunel de pipă...

sau măcar tutun...

serios acum, ce-i cu textul ăsta? poantă slabă la final, dar nici drum până acolo, doar spațiere între cuvinte, niciun șpil, ca să fiu în ton.

ooof.

aici însă tonul nu reușește să iasă din patetic (în sens peiorativ) și să rămână doar în patos. cred că din cauza nu doar a semnelor de exclamație, care dau un dramatism excesiv, specific mai degrabă unei partituri într-o piesă de teatru, ci și formulărilor de genul \"clipei supreme\", unde ironia amară (dacă nu chiar tragismul) ar fi reușit să răzbată în lipsa acelei supreme, mai ales că apoi este prezent și derizoriul, prin menționarea unghiei în gât.

ideea cu lăsatul iubitei pentru cel mai cel dintre rivali are un ceva care pune pe gânduri, nu știi de ce parte să fii: a ei, a ideii sau de partea iubitei care poate alege să fie a cui vrea, mai ales date fiind acele circumstanțe.

în fine, să nu mă mai lungesc, finalul are o doză de cruzime frustrată pe care o găsesc inexplicabilă în raport de restul textului. plus că are aerul unei perle de înțelepciune trântite ca atare și exclamativ (cu puncte de suspensie cu tot). dacă disperare și absurd se dorea, nu înțeleg asocierea lui \"!\" cu \"...\". dacă altceva, pesemne n-am prins eu ce anume.

dincolo de indecizia între viitorul \"elegant\" și cel familiar (\"voi, va etc.\", respectiv \"o să\") și de versul cu literele numelui de botez (care îmi pare prea abstract comparativ cu restul, rest ce reușește să spună lucruri grele prin concretul unor imagini bine alese, ce se succed nici prea repede, dar nici lent - un fel de bună măsură de mijloc), textul mi se pare bun pentru tonul ales, deloc epatant, pentru finalul care decide să fie simplu, fără teama de a fi luat drept loc comun și mai ales pentru că tocmai în acest final stă ideea desre moarte ca lipsă a morții.

mai mult, prezența morților morți, care caută, trimite la acel \"lăsați morții să își îngroape morții\" biblic, ceea ce justifică încadrarea textului la texte religioase, nemizîndu-se, deci, pe simpla prezență a lui Dumnezeu în text, așa cum se întâmplă cu texte ce se vor religioase numai datorită acestui fapt și în realitate nu sunt.

elementele din enumerare, cu excepșia a ceea ce am spus mai sus, mi se par bine alese ca fiind reprezentative, jaloane ale existenței (scuze dacă sună a exprimare bombastică, dar alte cuvinte nu am acum). felul cum textul se domolește la final, deși acolo e climaxul, contrastul acesta între fond și felul în care e pus în cuvinte, mi se pare, iarăși, ceva inspirat.

de aceea las semn. și, firește, pentru că mi-a plăcut. are ceva serios care nu se spune scorțos, ba din contră.

asta încercam și eu să zic, cât privește încărcarea paginii și complexitatea problemei.

căci pe mine la textul de față m-a mirat amestecul între pildă și explicație. mi-am zis că ori e lăsată pilda să vorbească de la sine, cam ăsta fiindu-i rostul, prin natura sa, ori, în încercarea de a o \"explica\", preciza, traduce, se dezvoltă o argumentare care să pornească de la niște postulate clare și clar afirmate, pe care construcția ulterioară să nu le contrazică pe parcurs. o argumentare căreia să i se poată răspunde pe măsură, inclusiv prin întrebările pe care le-ar suscita.

dvs. spuneți despre un lucru care există pentru un alt lucru. dar când unul dintre aceste lucruri este om, adică subiect, și nu obiect...

apoi spuneți că un lucru care nu există pentru alt lucru nu există. nu-s de acord. pentru că una este existența, alta existența perceptibilă.

vorbiți de explicare. eu de interpretare.

spuneți că rostirea nu există decât în plan artistic. eu o văd și-n plan ontologic, și nu doar din perspectivă religioasă.

puneți semnul egalității între esență și concept. eu nu. conceptul este o construcție, din punctul meu de vedere - până aici suntem de acord -, pe când esența este o substanță, un dat perceptibil intuitiv. firește, prin interpretare, se pot construi esențe, cu sau fără legătură (de diferite grade) cu esența percepută intuitiv, atunci când credem că o percepem intuitiv și despre care nu putem avea dovezi că este singura, că e Esența.

astfel că ne mișcăm în convenții, schimbabile ele însele.

așa cum resimțim anumite lucruri ca fiind esențiale, fără să le putem conceptualiza nici ca atare, nici altfel. fără să le putem nici pronunța, nici rosti. și aici dăm de limitele limbii ca limbaj convențional.

rămân cu ideea dvs. că pentru noi există doar lucrurile care se manifestă. dar ce anume ne certifică faptul că ele însele se manifestă? de unde știm dacă nu cumva suntem noi cei care așezăm sens în ele?

și ajungem și la problema adevărului/Adevărului. ce este primul? este relativ, dublu relațional, adică o relație de conformitate între ceva și altceva (conformitatea fiind verificată de cel ce privește, așadar sub rezervele de mai sus), verificabilă într-o rețea de alte relații (între cei ce verifică acea conformitate)? ce este al doilea, cel cu majusculă, absolut, imuabil? există? dacă da, nu cumva ajungem iarășim printre altele, la un absolut în sine și bne întrebăm, iarăși dacă-l putem cunoaște? și în ce fel? apoi care-s relațiile, dacă sunt, între acest adevăr și adevăr/adevăruri?

ce voiam să punctez, sper că nu prea haotic, este că nu cred că se poate rezuma în câteva paragrafe modul în care ne putem întreba despre aceste lucruri, încercând răspunsuri.

dar nici nu înseamnă să nu reflectăm la.

cine vin eprea târziu nu merită. și el nu merită.

mai despre text, dacă închide un ciclu, cumva telegrafic, l-aș numi, între reportaj și transcriere, e nimerit cuvântul final.

a, deci esența o vedeți ca pe o relație cu un ceva și cu un cineva sau mai mulți. de ce tip e relația cu ceva-ul și de ce tip e relația cu cineva-ul?

iar cuvântul pronunțt nu e musai să-și arate esența prin actul pronunțării. își arată corpul fonetic.

poate prin rostire...

dar aici ajungem la nevoia de a distinge rostirea de pronunțare, spunere, sciere și depinde din ce perspectivă o facem.

cred că se poate vorbi de esența unui cuvânt, dincolo de problema \"dacă transmite sau nu ceva esențial pt cineva sau mai mulți\", din mai multe puncte de vedere, ca despre o categorie, dacă vreți. se poate conceptualiza, sub rezervele pe acre le ridică ceea ce încercam să punctez pe parcurs, printre care și lucrul în sine.

până la urmă e o problemă de cunoaștere cea care se ridică. și aici intervin mai multe -logii.

așa că nu cred că se poate tranșa cu ușurință. cel puțin eu una nu pot.

roșii cât casa, fără uriașă, la conservă, că e deja prea mult (mai ai și ca varul, alt determinant, două versuri mai sus).

apoi ceva se întâmplă, se frânge ceva la cum i-am strigat dinăuntru, cred că ar fi mai limpede dacă ar fi cum îi strigai sau cum i-ai strigat

pe atunci nu-l înțeleg, nu-i înteleg rostul, rolul, de unul singur, ca vers autonom.

pe de altă parte, chiar e vorba despre esnța cuvântului însuși sau esența pe care o exprimă cuvântul?

sfârșitul e minunat (încovrigesc, cred).

și bună strofa penultimă, fără acel pelin și complicarea cu răcoarea amară. bună pentru dinamism, directețe, plasticitate chiar.

nu știu de ce mereu ceva pare adăugat după și asta ia din forța imaginilor...

cu plăcere. aștept mail ul, vă rog, adresa mea fiind cea de la care ați priit mail ul despre care spuneți că nu îl puteți deschide. adresa o puteți vedea.

esentialul pe care nu l stie nimeni sau esentialul pe care cel sau cei carora il expui nu l stiu?

ca daca spuneti nimeni, inseamna ca nici cel ce l spune nu l stie

si atunci nu face sens ce spuneti.

dar nu este invizibil, câtă vreem e perceput. cel mult e greu de formulat în cuvinte, unul sau mai multe. uneori poate fi și formulat, depinde despre ce esențial vorbim.

iar ideea de lucru în sine nu e a mea, după cum știți. kant e prin preajmă, și el.

plecat de la o idee a mea?

devin foarte curioasa, asa ca o sa va dau mail.

revenind, mai este și problema lucrului în sine, a posibilității de a-l recepta ca atare, problema ce se ridica in legatura cu notiunea de esential.

depinde ce considerăm esențial. pentru că e aici o circularitate pe care o introduceți în discuție.

așa că, în funcție de ce anume consideră unul sau altul sau fiecare esențial, esențialul poate fi exprimat și printr-un cuvânt.

depinde așadar de sistemul de raportare, printre altele.

în fine, sunt mai multe de spus.

nu eram de acord cu \"Ideile pot aduce esențialul însă nu și cuvintele.\", de asta am intervenit.

decât dacă argumentați că ele, cuvintele, sunt simple coji care învelesc idei. ceea ce, iarăși, nu e singura variantă de interpretare posibilă.

zăcea

ale bunicilor

ale zilelor de după

de acord, domnul mihalache are ceva de spus și o spune într-un fel propriu, care nu se uită în stânga și dreapta, la moda sau modele vremii. măcar asta și tot e de apreciat.

dar,

cu speranța de a reuși să mă fac înțeleasă exact și de a nu prilejui cine știe ce altceva, mai spun și că poate atenția la detaliu ar aduce un plus. inclusiv de vizibilitate. spun detaliu, deși nu este detaliu, referindu-mă la copertă, în acest caz. estetica ei este... prefer să nu dau adjective, vorbește de la sine.

și e păcat.

știu că nu haina îl face pe om, dar spune ceva despre el. de aceea regretul meu când văd coperte realizate astfel, mai ales când conținutul merită altceva, ceva pe măsura sa...