nandi vardeanu

nicio toamnă nu mai are haz; de atâtea fumuri văd nasol, stau lângă pahar, ca-n alcatraz, c-o privire-n dungă, de mongol. nu mai vreau să știu ce arătare pune peste vii un strat de

și trenuri lungi mureau pe șine cu toate gările închise iar doamna toamnă-și însușise periplurile clandestine. cutreieram prin spații goale, iubirea mea, de ani întregi, iar ușa tristelor bodegi mă

se strânge tot și se crispează, abia mai urcă-n frunze mineralul; dă să sufle,-n scorbură, mistralul; coșavele, prin văi, se-ncorsetează. a îngheațat, în jur, potențialul, austrul a intrat în

blazarea se infiltrează fluentă ca o bacterie aclimatizată apatiei generale cine să-ți mai spună cum să cizeleazi cu mâinile atenția când pe scenă visul se mimează cu pantalonii în

Pot să te rănesc, primăvară, Să-ți rup amenții gingași; Să-ți înfig în harta solară Doi ghimpi de gheață trufași. Nu-mi spune nimic!... Faci parada De-nșiră-te, iar, mărgărite! Dar pot să te-ngheț

Există și este bine Că sunt și că pâlpâie În așternuturi, ritmice... Că stratificate pe tipsii, Uneori caline, alteori tipar, Devin răspunsuri intermediare Atunci când întrebi: Îngere, Cum

printr-un parc bolnav de toamnă din orașul meu bolnav a trecut, zâmbind, o doamnă cu cățelul ei lingav; a trecut seducătoare spre-ncifratul meu serai cu instinctele primare desfăcute-n

Nimic, din asta, nu mă scoate, Pot să mă pun cu susu-n vale, Mai mult de-atâta nu se poate, Voi fi mereu un coate goale. Un linge blide prin cantine, Un dus cu pluta, mort de foame, Un visător de

la revederile clasate se pierd odată cu cocorii, pe axe de coordonate pun alte puncte iluzorii când se strecoară-n reverie seara de toamnă-ntârziată și soarele-ntr-o veselie bea

tot ce pun pe note, tot ce scot în lume, nu-i decât roitul unui mic folicul ce îngrămădește lacrimi peste glume până-și umple singur sacul de ridicul. șmecheraș de urbe, via

sunt așa de speriat încât statuile își deschid rănile să-mi ascundă celebritatea un fel de electricitate cu unghii pentru care am oprit mersul apelor domnilor nu vedeți cum îmi albește de

trece calul, trece, cu șaua-ntr-o parte împăcat cu soarta de căluț dresat, spre pădurea unde din inele sparte spaima și mirarea, grijile,-au plecat... trece calul trece... di, măi,

perdelele sunt trase, cercul strâmt, pe umeri zale tari de cruciat, adun cu mâna stângă și frământ un fel de dimineață surogat. mucegaiul urcă pe versanți, luna de pe-o coadă de

voi să mă credeți, când vă mint, că toate-s bune - și-or mai fi - că beau cu îngerii absint și particip la neversea. departe și aproape, totuși, într-un demers cotidian, apar, pe plaje,

vă las tot ceea ce nu reușesc să deschid nuci încuiate piftia de creier camuflat sub o tonă de alge bibelourile înfipte în păsări jumulite de înțelesuri și expuse pe saituri de

trei zile pentru care nu mai pot să suport felul în care se pun coronițe peste stările de ebrietate ale lumii trei feluri deosebite în care poți avorta ciorbele strecurate în stomac odată cu

apa, fără să clipească, a-nghețat la cotitură, iar pe scoarța cerebrală neuronii ies din tură. fără chef deschid o sticlă, ca pe cartea de chimie, nicio moleculă-n mine nu mai are

la dumnezeu mă duc pe un fum de țigară rotocol cu bicicleta la care cânta mița cea cu pantaloni ce nasol domnule ce nasol nu mai sunt diligențe li s-au scurs roțile pe melodia cat

nu mai poți să faci comparații!... dragostea nu mai este o simfonie în doi; poate atracție, gravitație, dar este recomandat să eviți orice paralelism. în general poți stabili o dezordine a

m-aș fi țesut cearșaf mov într-un alcov rafinat, dar ce poate fi mai acoperitor decât sângele coagulat peste rană?... doamna mea, din azuriu voievodal, când brodezi dinastii sub

din unghiuri galante cineva fasonează cu o mână dantelată umbre cu timpul înfipt între omoplați le desfășoară pe tropice rulate într-o schemă ce lasă în liniile palmei toate