Monica Mihaela Pop

Aș vrea să pot pleca din mine. Doar sufletul să-l iau, să strâng cenușa care s-a strâns în el și s-o pun într-o urna, pe raftul de sus al inimii mele, să mai pot din când în când să-mi amintesc de

Agathon ne dă de veste: Dracula Parc e-acum la noi Și ne va crește ca-n poveste Producția de ... usturoi.

dincolo de porți, cerul mohorât își plânge încă nenașterea, tulburând apele tăcerii cu lacrimi atemporale de-abia îl mai zăresc printr-un ochi străin, celălalt mă risipește în irizații atrofiate

Firicel de iarbă deasă Doruri grele mă apasă, Și mă taie și mă-nțeapă Un dor greu, sălcie apă, Și mă-nțeapă și mă taie Un dor aspru, vâlvătaie. Și îmi trece printre oase Fir de dor, ca de

Adio, Doamnă! Sunt tânăr, Doamnă, și mă doare-n cot De vorbele-ți mieroase și absurde Ce le împrăștii-n juru-mi peste tot Cu insistența unei babe surde. Sunt tânăr, Doamnă, tânăr

de dimineață oala sub presiune fluiera lung ca un tren expres trecând impetuos printr-o haltă fără nume făcându-mă să vărs cafeaua pe covorul nou nouț a plouat temeinic o zi și o

dincolo de linia morții tăcerile, amorțite sub pleoapa pământului nimeni și nimic cerului alinare doar umbrele visului, prelungind teama de a nu fi plecat prea devreme, tremură cum

Ne învârte prin materie La examen. Bestia! La sfârșit ne pică-n serie Scărpinându-și ... chestia. 4 decembrie 2002

Suspendate de bretelele tăcerii pe marginea unei șoapte, două suflete cu cerul înmuiat în căprui atârnă fragile, ca două filigranate aripi de curcubeu, balansându-se în jocul lor de-a

Sunt 26 de ani de când pământul nostru s-a răzvrătit într-un ucigaș scrâșnet al măruntaielor sale. Haideți să ne amintim câteva clipe de cei care, atunci, au fost învinși. Dumnezeu să-i odihnească!

dar câinii stelari latră nedumeriți de haloul din jurul inimii tale dezleagă luna și dă-mi să mușc din ea apoi hai să ne sinucidem solar ofrandă zorilor

Locuim amândoi în arena-ntâmplării Ne-ntrecem în salturi mortale, pe rând, Balansându-ne viața-ntre semnu-ntrebării Și-un etcaetera mut, deprimat și bolând. Marionete cu suflet, pe sârme

de aceea îți spun eram femeia ta, nu știai. prea strâns înfășurat gleznelor vedeai numai până în carne, alungai anotimpurile mereu în aceeași succesiune unul după altul înțepându-le cu minutarul de

Iubirea mea toata e-adanc ingropata sub vorbe crispate si vise uitate. Durerea-i de vina ca nu am lumina si stelele toate pierdute-s in noapte. Cercuri albe si grele ma strang intre ele la

E devreme încă, prea devreme! Ziua nu și-a intrat pe deplin în drepturi iar statuile astea, albicioase și plutitoare, parcă sunt hologramele Trecerii mele, modelate, din ceață îndărătnică de

Spunea o vorbă din bătrâni Că-i vai de satul fără câini. Acum, povestea s-a schimbat: Sunt prea mulți câini și-un singur s(t)at.

nimic nu mai e cum a fost toate mi se întâmplă acum mai aiurea ca într-un film derulat cu repeziciune pe pielea unui crocodil bătrân și căzut în dizgrație dimineți rătăcite îmi răstoarnă pe pleoape

Uneori aripile mele sunt străvezii și atunci pământul e sus, sus de tot, acolo unde începe, din dansul îngerilor, nemurirea. Alteori, din umerii aripilor îmi cresc rădăcini iar zborul îmi

Cândva îmi voi scrie poemul, o linie continuă pornind dintre baierele inimii și trecând la pas prin toate ecourile nenăscute ale alfabetarului meu de lacrimi. Din piele voi țese un

uneori mă gândesc să revin dar acum se poartă poemele lungi, mai lungi decât spirala desfășurată Yang pe colinele de la Herculane și mai întinse decât erau lanurile de grâu în Câmpia