Poezie
Statui de ceață
2 min lectură·
Mediu
E devreme încă, prea devreme!
Ziua nu și-a intrat pe deplin în drepturi
iar statuile astea, albicioase și plutitoare,
parcă sunt hologramele Trecerii mele,
modelate,
din ceață îndărătnică de octombrie,
de mâinile febrile ale meșterului Timp.
Ce bine ar fi să le pot insufla din nou viață ,
măcar pentru o dimineață, două!
Uite, tu, pentru că ești înaltă până la cer,
vreau să fii cumințenia primei rugăciuni,
rostită șoptit pe genunchii bunicului.
Lângă tine, lenevind pe spinarea pământului,
se întinde umbra frăgarului din curte,
care, parcă mângâie și acum tufele tinere de mușețel,
mireasmă a copilăriei.
Mai încolo, cu pleoapele coborâte
și obrajii îmbujorați de o nestăpânită emoție,
e primul sărut, cu buzele încă vibrând a dor.
Și cum aș putea să uit miraculoasa metamorfoză
care mi-a îmbogățit universul cu o dragoste definitivă?
Așadar tu, cea cu brațe sculptate din alabastru
și sânii rotunzi revărsându-și preaplinul,
dulceag,
da,
neîndoios
tu ești incandescenta mea înflorire în trup de femeie.
Ah! Ce frumoasă îmi e înșiruirea voastră
și cât de aproape îmi sunteți de suflet!
Dar ... ssst! Ascultați și voi!
... patru, cinci, șase, șapte.
Trebuie să plec acum. Iar a luat-o razna Timpul!
De dincolo de ceață însă, se aude zvon cald,
de statui vii, umblătoare.
Odată cu ele, încep și eu, o nouă zi!
17 octombrie 2003
043.480
0
Ingeri pentru poezie, doi.