Monica Manolachi

(+) Mie mi-a plăcut stăruința căutării unor sensuri în banalități, pe care le întorci tu pe alte fețe într-un stil propriu. Se citește ușor, lasă o amprentă caldă, nu fierbinte, nu usturătoare. Nu te lovește, ci (îți) vorbește. Este aici reflecția unei construcții de om, în care virtualul face parte din corpul său. Am impresia asta în urma unui joc plăcut de extensii pe axele aproape/departe, real/fantezie, natural/artificial, acum/oricând, înăuntru/afară.

(-) În prima zi / 15 mi-a sărit în ochi „mai te uiți”. Adverbul „mai” se pune după pronume. La fel și în A doua zi / 14 „nu mai mă învelește nimeni”, „nu mai îmi este foame”. Ce-i drept, în limba vorbită, apare și înainte, dar dă o notă de absență de la orele de gramatică. Sunt foarte mulți „mai” în text, precum și alte cuvinte care se repetă și pe care le-aș mai sublima pe ici, pe colo.

M-a impresionat imaginea unui trup adus aproape de postura de fetus. Mergeam prin parc ieri și mă tot gândeam la asta. Am mai întâlnit ghemuiri, genunchi la gură, dar rolul lor aici bate dincolo de o simplă estetică a chircirii, a contractării.

Dane, țin să spun că mi-a plăcut balada. M-am întrebat de ce arici și nu altceva. Are vreo legătură cu frizura unora dintre frații asiatici?!... Oricum, mi-a amintit de legendele cu arici pe care le citeam în copilărie. La cum se strecoară el pe lângă gard, se vede că are niște planuri ascunse, dar însemnate.

O să-ți las aici și pe unde m-am poticnit. În strofa a doua am simțit nevoia de mai multă claritate (de niște virgule sau de o reformulare), în special când am ajuns la ...potecile spre nepal. Apoi, cum anume se uită mongolia peste buricul chinei? Aici mi-ar fi plăcut să fie exprimat cum. E ca și cum mi-ai arăta ceva, mă uit și nu văd, așa că mă simt forțată să-mi imaginez cum s-ar putea uita.

Mi-am regăsit tigrul / amur aici la tine. Câteva pasaje mi-au stârnit râsul așa că am lăsat un semn. Ar fi multe de spus. O întrebare: ce parte a corpului asiei te-a inspirat mai mult?

O atitudine defensivă foarte frumos exprimată. Pe vremuri, luptele erau corp la corp. Au apărut cuțitele, sulițele, săbiile. Apoi au fost penele, stilourile, pixurile. Acum e mai complicat: s-a revenit la părți ale corpului, dintre care buricele degetelor sunt foarte solicitate. (Oare câte atingeri până la un adevărat touché?...) După mine, tensiunea poemului tău vine din echilibrul dintre static și mobil, din puterea fragilului, a nevăzutului versus cea a stridențelor. Poate este și un proiect de ars poetica aici. Strofa mediană este excelentă prin fermitatea zicerii și a evenimentului, iar ce urmează vine să sublinieze miza pe clarobscur. La aranjarea în versuri poate aș mai reveni. Îmi mai place și cui vorbește vocea din poem.

...să scriu despre tine \"ca un gest umanitar\" - de reținut

Adriana, poemul tău mi-a amintit de hotărârea prințului William de a petrece o noapte printre cei fără adăpost în miez de decembrie. Nu știu cât este bună intenție și cât este strategie de imagine în fapta sa, dar totuși contează, cel puțin la nivel simbolic. Mi-am amintit și de ceea ce remarcă Liiceanu despre poeți, că „sunt salvatori neputincioși: forța de a deschide un drum nu e însoțită și de aceea de a-i pune pe ceilalți pe acest drum”. Aici, „viscol de vorbe” și „gândul flasc” exprimă lipsa de utilitate, de energie, iar „speranța / țurțure” – iluzia unei înțelegeri. Dacă pentru vedete și persoane publice „fericiri de carton” înseamnă eșecuri, pentru cei care nu prea mai așteaptă nimic, un carton în plus poate aduce fericirea.

De ce vadre și nu vade retro?

Am citit cu interes aici despre cum talerul balanței se schimbă cu trecerea timpului și despre alterarea relației dintre cele două personaje, până se transformă într-o criză lăsată deschisă interpretării. La final, scurta povestire te face imediat să te întrebi câte ceva. Îl va ierta pe portar? Cum o va face? Și dacă nu-l va ierta? Ce se va întâmpla cu cei doi imediat după? Ce va spune portarul? Am trecut și eu prin astfel de momente de eșec relațional, nu întotdeauna cu soluționarea crizei, așa încât timpul a săpat nevăzut în scindare, dar m-a și ajutat să caut forme de înțelegere la care nu mă gândisem.

Curată exegeză, nu altceva. M-am chinuit un pic să citesc strofa a șaptea. E acolo un patos care nu reiese imediat, dată fiind lipsa semnelor de punctuație.

Este un \"să fi\" în strofa a opta, căruia i-ar mai trebui un i.

Mai trec pe aici.

Theodor, am citit mai de dimineață aici și am revenit să las un semn. E adevărat, contează cine te găsește. Contează și pe cine găsești în căutarea celui care ai vrea să te găsească. Contează și cine te pierde și cine te fură, dar și cum te pierzi sau te lași furat tu însuți. Mai vin.

Carmen, îmi place cum te joci pe aici cu luminile și umbrele, cum îi dai iubitului un rol metamorfic și de transport. Privitul în oglinda de pe dosul palmei (de ce nu pe interior, de ce chiar non-stop, m-am întrebat) acompaniat de somnul larvei pare un somn cu ochii întredeschiși, o hibernare în expectativa înaripării dublată de propria regie a unui zbor în lux, eventual cu un avion marca... Fiat, pentru ca apoi purificarea să se petreacă în eclipsă.

Fulguiesc și eu pe aici un pic:

Își pun aripi cu sclipici
Și se dau că-s licurici

Felicitări, Florentina, și spor la lucru. Am parcurs aici poveștile tale - eu așa le spun, chiar dacă nu sunt doar povești. Mi-au amintit de cele auzite de la ai mei de-a lungul vremii. M-a cuprins un dor subit, mai ales de pădurea încă netăiată de altă dată. Mi-a plăcut cum ai redat tonalitatea unora dintre voci.

Am auzit de romanul acesta, însă nu l-am citit până acum, așa că, de curiozitate, am parcurs articolul. Pot spune că am aflat câte ceva despre tematică, despre faptul că este o critică țipătoare a trecutului comunist și a trecutului mai recent și că are un stil dificil de urmărit. Comparațiile cu alți autori sunt binevenite.

Totuși, nu este foarte clar cum parodiază metoda proustiană. Mi-a creat confuzie afirmația că prima parte a cărții este “de-a dreptul proustiană”. Poate ar fi fost bine de menționat la început pe scurt particularitățile metodei prustiene, pentru ca apoi să se poată face comparație prin exemplele menționate.

Aș mai avea de spus și că nu știu dacă acel “nouă, românilor”, de la sfârșitul primului paragraf, este cea mai fericită circumscriere a publicului cititor, acum când granițele sunt deschise. Mi se par cam nepotrivite disjuncții de genul noi/ei, români/occidentali, est/vest într-un mediul cultural ce se dorește a fi din ce în ce mai mult bazat pe relație. Poate sunt subiectivă, dar acesta este primul impuls.

Am lăsat aici un semn și în ideea că poate altcineva l-a citit și ar avea o părere.

Cu prietenie

Amestecul de nostalgie, tristețe și umor, de realitate și fantezie, este bine proporționat. Cheia de gât și bulgăreala îmi amintesc de vremea când încă locuiam în Aleea Călinești, undeva în sudul Bucureștiului, și, în drumul de la școală spre casă, ne opream la vreun derdeluș (erau zăpezi, nu glumă, pe vremea aceea), unde uitam de noi, până ni se făcea foame. Îmi mai place cufărul cu lacrima lui Ovidiu. Aș ma scotoci în el. Îmi amintește de un poet, nu-mi mai amintesc numele, am cartea acasă, care a scris un poem La crima lui Ovidiu. Mai observ o luptă pe viață și pe moarte în ultima strofă: ninsoarea aceea cu „oase rupte” în contrast cu traiectoria avionului.

Nu fii așa de rău cu mine!
Î-ți spun, mă străduiesc din greu,
Să scriu și io așa ca tine,
Numa că nu-mi iesă mereu.

(Corect: \"nu fi\" și \"îți spun\"; pleonasm \"mă străduiesc din greu\".)

Cred că a fost o seară pe cinste! Felicitări pentru perseverență!

Nu mă pricep la tehnică, dar am auzit la Radio România Cultural și am citit și în presă că, în noiembrie, Asociația Română pentru Cosmonautică și Aeronautică programase lansarea rachetei Helen în largul Mării Negre. Chiar dacă din motive climaterice nefavorabile nu au reușit și au amânat pentru 2010, este totuși un semn că cel puțin, undeva, o mână de oameni încearcă ceva la care alții nici măcar nu s-au gândit. M-a amuzat că unii subsoliști spuneau că de ce, domne, o cheamă Helen și nu Lenuța. Și uite așa, Helen asta, înainte de a intra pe orbită, a intrat întâi în gura lumii. Să vedem pe unde scoate cămașa.

Mă bucur că ai avut răgazul pentru răspunsuri.

Dacă am intrat și am comentat, înseamnă că strădania de a scrie și emoția din spatele textului nu sunt degeaba.

Îmi pare rău că mesajul meu a stârnit reacții acide.

La recitire!

\"porci cuminți\" - de reținut!...