Băi, ai să râzi
spuse ea în timp ce se așeza pe comodă,
iar eu îi priveam coama burgundă
avea un ochi albastru sidefat și celălalt roșu mat
ca o păpușă pe care nu a vrut-o nimeni
de fapt
hai băi
am întâlnit un papagal verde pe bancă în parc;
nu-l învățase nimeni să vorbească,
așa că doar ne-am privit.
am dat binețe fetei
care vindea fructe seci
și mi-a răspuns cu un surâs într-o dungă
N-am mai scris de mult în limba asta
pe care o împărțeam cu păduchii din cap
și cu rădaștele din curte
- limba asta fără margini și aproape fără cuvinte,
crescută dintr-un aluat
în care îmi băgam
I’ve been allowing myself to hear the crickets grow
and the old splendor in the grass sing,
or maybe there is an emotional black hole
that makes us all break in
and fall down a triptych of
Oh, crêpe,
how papier-mâché of me!
I’ve left my paper wounds wide open
oozing a fake serenity
caught in a loop,
tying white bows under the table
while trying to overlook
that my lava cake
I think I should get lost and hide in time,
in a vast nook of shrouded obsolescence
Perhaps I cannot grasp this nonsense feeling
that pushes through like a fully loaded steamer
when the
Breathe in
Breathe out
- one lung in the sky,
and the other buried deep underground
nurturing fiery blossom earthquakes
even if I cannot get back in time
I know I shouldn’t be smoking
Let
What am I to you?
- A black-and-white pokemon pinned on a canvas,
a fluffy explorer roaming the interstellar space,
a drop-dead hag, but not yet in her bloom
Yet no harm’s done
And nothing’s
I won’t make you pancakes,
I won’t buy Nutella for you
It’s been a day of flying carpets and weather balloons
across the skies of a black moon
There is no morning and no night
inside that
I won’t apologize for this beat
I’m wearing like a white-and-blue flag on my sleeve
- a snake pounding its tail against the sand
along its long way to the first avenue
I may never get my sharp
‘This woman does not exist’
- it said –
‘Her no-name is written all over my feathers
On the smallest of my scales
On the length of my hairs
- Plus, she’s mocking the weather
No eye of the
Pe aici nu se trece,
spunea el, cu tâmpla scursă către ea.
Norii treceau în valuri și spălau desenele lui pe asfalt
- castele de-o vară, prințese cu ochi dulci de rahat.
Târa o plasă el,
o
am auzit că te-ai mutat în orașul acela
în care mi-au plecat de mult prietenii
- orașul acela de turta dulce roz-bleu cu un soare cât fundul unei cești de cafea
și te ocupi cu alba-neagra din
Nu îmi mai pipăiți sufletul
- nu are buzunare, nu are fante de ascuns sertărașe, dosare, organe sexuale -
e neted și alb, ca trunchiul unui copac detunat
ca fața aspră a lunii pe cerul ghețurilor
Din când în când,
cu strictețea unui ceas de la masa de șah a nebunilor
mă opresc să mai scriu unei necunoscute
care mi-a trecut prin dreapta geamului
cu un ochi auriu de sticlă,
cu un ochi
A început într-o noapte de iarnă,
nu foarte demult,
când piciorul mi-a alunecat pe gheața subțire din fața patului,
dintr-un labirint în alt labirint
și apoi în altul, din nou și din nou
până
Sub pleoapa ferestrei bate un alt anotimp
întâmpinat în sărbători de cealaltă parte a lumii
Aceeași vreme, sub o singură poartă,
cuiva îi miroase a frig și a lupi urlând în pustiu
și altuia a
Din lungile săbii cu care ne tăiem
mă retrag sângerând
și mă întreb
cum pot să exorcizez iubirea
pe care ți-o port precum sclavii pe tavă,
la masa unui stăpân tăcut și absent
Poate că
Să spargem seara ca pe un ou
pe care putem să-l bem
sau să-l aruncăm unii pe alții,
ca într-un joc copilăresc,
până rămânem cu coaja goală în palmă.
Noaptea, când toți sunt jos și petrec
Sub coala albă,
dacă întind o mână
găsesc aceleași nimicuri
aceleași flori de carne sublimată roză
aliniate ordonat pe un perete
către care Dumnezeu întoarce capul
după ce a mai meșterit
Un motan negru pe sobă își toarce timpul -
ce altceva ar putea face
decât să îngâne pe limba lui freamătul clepsidrei
în care îți torni nisipul
ca pe-o maree pe care o împingi de sus, agale
Un țipar electric -
asta sunt, orb și bătrân -
atunci când îți arunci culorile, una câte una,
pe zidurile cetății pe care o parcurgem rotund
întorcându-ne cuminți în același punct luminos
În fiecare zi port aceeași poveste
atârnând de lobul urechii
- o perlă
din învelișuri de clipă peste clipă -
cuvânt peste cuvânt
ce fug și se întorc precum berzele la iernat,
deasupra
Sunt lungi diminețile
În care îmi întind oasele pneumatice,
Îmi ascut ghearele de marginea patului
Până se tocesc
Și îmi înghit cuminte limba despicată
Până mi se opresc cuvintele
Trag în