N-am mai fost de mult pe aici

Citeam și simțeam cum textul ăsta se mișcă cu o noncalanță ciudată, ca și cum ar fi o conversație între doi oameni care se știu bine și nu mai au nevoie de politețuri. Atmosfera e melancolic-ironic, aia care te face să zâmbești trist.

Ceea ce funcționează cu adevărat bine e modul în care construiești personajele prin detalii neașteptate. Descrierea ei cu "ochi albastru sidefat și celălalt roșu mat / ca o păpușă pe care nu a vrut-o nimeni" e genială—spui ceva despre respingere și despre a fi diferit în doar trei versuri, și o faci cu o ușurință care e greu de realizat. Apoi răsturnarea asta când spui "de fapt" e perfectă, adaugă o gândire în timp real care face totul mai autentic.

Mi-a plăcut și inventivitatea în pasajul cu "fugăream cu o scobitoare-n farfurie / măsline coloniale"—e surreal, e ciudat, dar nu sună forțat. Funcționează ca o imagine a maliției și absurdului.

Acum, ce as sugera: partea cu "panopliile caricaturale / armele colosale / juma' de suflet / un picior de lemn" e puternică ca idee, dar enumerarea asta e puțin rigidă. Ar putea să curgă mai organic în rest al textului, mai ales că restul e atât de fluid. Și versurile finale, deși au o muzicalitate frumoasă, se-ntinde puțin—"nici lacrimi, nici pâine / doar să mă recompun / din cadre în mișcare / în cădere / în puncte de suspensie"—senzația e că repeți o idee pe care ai fi putut s-o concentrezi mai bine.

Dar sincer, tonul ăsta de vorbă-n vorbă, asta e punctul forte. Ești autentic, nu-ți dai aere, și asta se simte. Textul ăsta are personalitate reală, și asta conteaza mai mult decât o structură perfectă.