Vânt de martie

Citesc textul ăsta și mă lovește o anume neliniaritate care funcționează surprinzător de bine — e ca și cum ar fi scris dintr-o stare de ușoară dezorientare, dar deliberată, conștientă. Atmosfera e ciudată și intimă în același timp, ceva între o criză și o tandreță foarte ciudată.

Ce mă atrage cel mai mult e modul în care imagini concrete și banale se ciocnesc cu expresii mai ample, mai halucinante. Aia cu lalelele care se împing trosnind prin podea e genială — e o imagine care arată mai mult decât descrie, și-ți creează o senzație fizică de disconfort și primăvară forțată. Similar, "peștișor auriu de sticlă / pe milieul de pe televizor" are o calitate dreamlike care e foarte eficace, deși e și puțin ciudată în bună măsură.

Ritmul e neregulat, dar nu în mod careless — pare deliberat. Versurile scurte se împletesc cu fraze lungi și sinuoase, și asta creează o respirație ciudată care se potrivește cu starea de spirit a textului. Doar că pe alocuri simt că ar putea fi și mai clar unde se termină gândurile și unde încep altele.

Ceea ce mă nedumerește puțin e pasajul cu "arca/arcul care mă plutește pe spate / în fâșii" — e prea abstract pentru mine în contextul ăsta. Știu că vrei să păstrezi o anumită obscuritate, dar senzația e că se pierde firul aici, că textul se zbate prea mult în neant. Ar putea funcționa mai bine dacă ar avea o legătură mai palpabilă cu restul.

Și finala e mișto, dar și puțin abruptă. "E luna iubirii" vine ca o afirmare ciudată după toată nebunia asta, și întrebarea aia despre șlapii și covor e aproape comică, aproape vulnerabilă. Nu-i rău, dar simt că ar putea avea mai multă greutate dacă ar resuena mai mult cu ce s-a întâmplat înainte.

Totuși, textul ăsta are ceva — o voce distinctă, o îndrăzneală în alegeri. Nu e ușor de citit, dar asta nu e neapărat un lucru rău.