mircea trifu

Când visul mi se despletește-n două, Unul coboară-n brazda humei calde, Pe-alocuri, cu cenuși de rugăciuni Și cu speranțe palide și albe, Stinse si resemnate în minciuni. Cărarea asta-mi

Mă uit să văd ce mi-a rămas din mine, Că mult a fost, dar mult s-a prăpădit, Doar ochii mei, pe cerul pocăit, Îi țin închiși, înlăcrimați de tine, Cu palmele îmi țin privirea strânsă,

străin în casa mea, pribeag la a mea masă, gândesc la ființa ta, nici noaptea nu mă lasă. mai speri într-o minune, doar asta ți-a rămas, mai speri în zile bune când inima ți-a ars. ești

De ce mă simt așa sărac ? I-al meu pământu sub picioare, Și norii care-n zbor îi calc Și sfântul foc din lumânare! Ascultă timpu-a mea poruncă, Le-aprind vulcanilor văpaia, Bat valul

Plouă cu raze de soare pe munte, În liniștea verde se-odihnește lumina, Unduindu-se-n trup de femeie, colina Îmi seduce în curbe aducerea-aminte. Aprinde o toamnă lumânări de aramă, Cu o

Chem focuri de iubire să se-mbarce, C-aici ne-adoarme flacăra-n nămeți, La mine iar veniți, suntem drumeți! Se scurg din lumânări aprinse arce. S-ajungem universuri mai discrete Și toate

Calc în picioare marea de gânduri, Un val, în amintiri mă rătăcește, Și cufundat între trecutele adâncuri, Prezentu-n mine, laș imi amorțește. Îmi strig iubirea mea cu o privire, -Ajută-mă

Cobor în vis lăsându-mi brațele să-mi curgă, Nici ele și nici mintea pe cer nu mai aleargă, Au devenit izvoare de gânduri ce mă strigă, Lăsate pe pământ, din urmă să mă șteargă. M-au despuiat

de ce doamne m-ai făcut, ca să trăiesc atât de mult, de ce de moarte mă feresc, când moartea însăși mi-o doresc. de ce să trag păcatul tău, să chinui singur numai eu, de ce pe alți-ai

De-aș avea, dacă i-aș cere și-aș avea curaj să iau, Viselor ce-i mângâiau mamei ochii în batiste, Câte rugi și câte Criste, câte cruci se-ngenunchiau, Să-mi croiască, să le dau paginilor sale

Pe-altarul dintr-un munte unde copilărise, Se roagă încă focul, într-un abis de ceară, Nu-i teamă de s-afundă în lumânări ucise, El știe că-i un înger și nu poate să moară. Se răzvrătesc

Plecând te-am sărutat pe fruntea rece, Erai frumoasă în tristețea ta, Și clipa-m vrut să te ferece Și să te-nchidă-n veșnicia sa. Privirea ta mi-a spus,,te las,, Ca un pumnal de ghiață rătăcit

Am lăsat să cadă ultimul strop de humă, Ce îl țineam zgârcit,ascuns sub gene, O ancoră,într-un blestem cântat de iele, Trădarea depărtării și timpul il deshumă. Îmi cert privirea și

Am aripile, munți de piatră, Și palmele izvor de apă, Privirea în pământ mă ține, Să crească piatra peste mine. Si totul-n jur e,,fără tine,, Uitarea îmi păndeste pragul, Și visu-n săracii

Am să sculptez cu mâna ta, În norul ăsta alb, pufos, Cum fac de-o noapte și ceva, Să ias-un vers dulce, mustos. Cernut apoi să cadă-n huma Galbenă formă de ulcior. Iubire, de ai

Îmi chem poemele acasă, Bat toaca cu un val de mare, Pare un câmp venit la masă, Pe stânca unui Colț de Floare. Și le întreb de-au dat de tine, Dar versul lor nesărutat Privirile

dorind sa-mi faci privirea s-aplece-n a ta fața, dorind sa-mi faci iubirea, sa se cufunde-n ceața, calau nedemn și josnic al erei de pacate, ascunde-te,caci dornic, le-oi razbuna pe

Ești degetul lui Dumnezeu ce l-a-ndreptat spre mine Și-acum sunt doar un început, sfidând ura mulțimii, Mi-am luat o noapte ceru-n cap îndragostit de tine Și te-am iubit în mintea mea oprind

Cu versu-n palme mă aștern, Covor de vârstnice cuvinte, Ce au scăpat dintr-un infern, Și-au devenit spre tine, sfinte. În palma aspră mi s-au pus, Înăbușit, strigând un nume, Și amintiri

Sahar eu sunt, din alta viată, Un prinț al arselor nisipuri, Puterea mea, pe mii de chipuri, E scrisa, încă, și se-nvață. Palate am până la nori, Nisipu-n plecăciune adâncă, Mi se

Pe cer într-o trecută vară, M-am rătăcit prin cele sfinte, Urmând o voce de fecioară Cu aripi palide și frânte. O urmăream din altă viață, M-a necajit prin multe visuri, Apoi, în

În noaptea asta am compus, Ferestre ce vor da spre tine, Culori de întrebări blajine, Le-ndrept spre pragul nesupus. Tu, în alt colț neîmplinit, Răspunsului i-ascuți tăișul, Să cadă-n

Pe cerul tău sunt parte dintr-un vers, Iubirea din cuvânt în raza de lumină , Chemarea răzvrătită-n universul șters, Balada unui dor ce uneori suspină. Se uită Dumnezeu chiorâș la mine,

Rochii de bal, rochii de seară, Lăsate prafuite în suflet, Sărate săruturi, acum uitate, Ce buzele roagă oglinda încet, Și albele fire de păr, de păcate. Resemnarea m-apleacă și apără Mintea