mircea trifu

într-un sătuc de munte cald, pe-o bancă lâng-un gard, sta un moș, de ani albit, și cu jale glăsuind. au plecat acum doi ani, au fugit ca doi golani, mă lăsară cu aratul, și apoi cu

Cad stelele pe câmpul înserat, Mirate plâng, e prima lor durere, Au încă-n palme visul ce-au cărat, Și-n ochi o speriată mângâiere. Huma le simte-n rănile de mamă Ca pe copiii săi

Sunt un stejar, destinului supus, cu rădăcini ce dumnezeu le-a pus, in huma cerului de el sfințit, destinul meu se pierde-n infinit - nici asfințit nu am, nici răsărit. Coroana îmi

Descătușat mă las la mâini, Din lanț să-mi scot privirea, Și pașii să mi-i fac stăpâni, Să-și caute iubirea. Îmi cere noptea să mă jur Cu mâinile pe suflet, Ascuns în umbră să te

Ne-am cunoscut când tânăr era cerul, Și-n somn, visând, pământul îl creea, Când dimineața-n rouă-și lăsa dorul, Pe ochii tăi și-apoi pe gura mea. El ne privește lung, în ochi fără uitare,

De-n sărăcie-am să mă scald, Din ochi, doi diamanți să-ți cresc, Palate-ți fac din visuri, Grădini în suflet îți clădesc Și-u tron cioplit din gânduri. Un vânt de dor ca ușier, Ca pernă-un

M-am săturat, prea multe lacrimi curg Pe scoarța obrajilor, ca și omizile, Durerea îți intră pe fereastră în amurg Și se strecoară-n vis, rupându-ți aripile. Nu pot să am un vis curat,

Mă iau și mă cobor în mine, Să sting un foc ce mă consumă, Ce-n flăcările lui străine, Îmi ard dorințele din urmă. Încerc să-l sting cu mâna goală, Cu-al ei miros de carne arsă, Dar

Apune-o casă, sus, pe cer, Iar umbra-n roșu-i s-a topit, Adresa mea din infinit, Închisă-i într-un cerc de fier. Și pașii ce-i știau cărarea, Se rătăcesc pe alt meleag, Nu-i voi simți

de vrei să mergi,de vrei să râzi, de vrei să cânți,de vrei să plângi, nu voi putea s-o fac decât, cu-al tău sărut să mă descânt. de vreau cunună să-mpletesc, de vreau o frunză să-nverzesc, nu

Am palma ca frunza imensă de goală, Ecouri de-aramă în șoapte curgând, Coboară din munte ca cerbul flămând, Și-n urmă-i rămâne tăcerea banală. Se-nalță-așteptarea ca iarna de

Te am aproape, mă încălzește corpul tău, Sărutul pătimaș spre tine-l furișez, De ce, cu toată nebunia, eu Simt că nu reușesc să te păstrez? De ce nici în speranțe nu mai suntem noi, Nici

E noaptea ta, prin geamuri se strecoară luna, Vestește să te pregătești, că-i ora ta acuma, Aștepți de-o viață sau din alte vieți trecute, Să-ți speli obrazul de dureri și lacrimi mute. E

Eu nu mai vreau să te blestem Pe tine ascunsă-n mare, M-am săturat să te mai chem, Iar tu să fugi mai tare. Azi cerul îl despăduresc Și-l fac covor albastru, Cu el pământul să-nvelesc De la

Zăpada întreagă-i o hart-a dorinței, Scrisă-ntr-o limbă de mult necitită, Cu fruntea plecată-n palmele științei, Mi-e calea-nghețată-n viața topită. În portul din mine se-nalță o

Sunt mândru că-s român Când, ascultând în șoaptă o baladă Ce c-o vioară-o cântă un muzician, Cad notele , ca fulgii de zăpadă, Topinde-se, mi-au spus că-i Ciprian. Sunt mândru că-s român Când

Într-o casă de nebuni s-a trezit din somn un tip, Auzea în jurul lui, plânși de soartă, numai genii, Ce-nălțau pe dușumele vechi castele de nisip Și de-aici chemau de zor visele la strâns

M-am pierdut în mintea asta și nu văd nici o cărare Să-mi alung bătrâna noapte ce stă ghemuită-n mine De-aș putea convinge ceața muntele să mi-l coboare Imi voi scrie azi iubirea, să-mi ajungă

Am fost numit de mine-n minte, Singurul prinț pe-al meu orgoliu, Fecior prin noapte sau părinte, De gândurile-mi sunt în doliu Și-alerg pe țărmul frunții mele, Se-nchină-n fața mea

Astă seară multe stele vor cădea aici pe munte, Luna încă-mi ține minte pumnul îngerului dus, Cel întins spre Cel de Sus ca un fulger răzvrătit Plâns și neîndreptațit, cum a fost cândva,

Sapă ploaia și dă forme totului necuvântat Și hrănește, fericindu-mi, orice este încă viu, Marea-și soarbe însetată țărmurile c-un oftat, Și recită tot nisipul versului pe care-l scriu. Stă

Mă uit cruciș la tot pământul, Aștept de va cădea o frunză, Pe deget am s-o leg ca scuză, Și să-i ferească nevăzutul Căci mi-a pierdut în vis o muză, Atâția munți mi-a pus în cale, Cu

Sărutul lui Iuda mi-l dă somul greu, Amintirile-asteaptă-n cămașă de noapte, Le simt nerăbdarea pe frunte mereu. Și visele pline de doruri necoapte, Se leagă pe crucea din sufletul

Azi împletesc din scrisele cuvinte, Un singur vers pe zile nemiloase, Și-l las cu drag pe frunte de părinte, S-o apere de clipa neștirbitei coase. Eu încă știu în altă viață ce am fost,