mircea lacatus

stau într-un picior rezemat de zid soarele cald de primăvară îmi mângâie chipul vocea caldă a tatei mă învăluie dinspre ușă în partea cealaltă a curții la fereastră mama își udă muscatele și

dacă te iei după pietrele acestea albe pe care le-am așezat una după alta într-o spirală ușor suitoare la capătul ei dai de un copac pe care în copilărie am scrijelit un nume de

din griviței de la ateliere până la cantina izvor era o plimbare treceam prin cișmigiu grădina aceea suspendată în sufletul meu tânăr adesea mâncarea era puțină și proastă însă eu mă săturam

tata tu ce zodie ești berbec ce naiba să fiu iubirile tale mari sunt săgetătorul și capricornul urăști gemenii aha altceva ? nimic

drumul spre școală- în ghiozdanele mari saltă castane

pe septembrie opt a plecat și ultimul lăstun a bătut cu ciocul în fereastră du-te i-am spus vânturile să te ocrotească eu stau la casa mea aici și te aștept au început ploile mi-am învelit

era un drum lung de acasă la școală dar la întoarcere îmi părea nesfârșit obosit îmi târam geanta grea după mine treceam pe lângă o căsuța mică cu poartă de lemn un bătrânel mă întreba nu vrei

bolnav odată demult am fost tare bolnav era pe vremea copilăriei mele aveam febră și deliram mama draga de ea veghea la căpătâiul meu plângea cu mine râdea cu mine în toată vremea delirului

vezi tu măi mamă că primavara vine și fără tine în grădina neângrijită tot mai răsar ghioceii și câmpiile verzi se fac galbene de atâta păpădie ne făceai coroane din ele și ne declarai pe

azi a plouat așa cum plouă mereu aici apoi dumnezeu și-a trecut o mână printre nori și cu degetele desfăcute a trasat peste noi un arc de cerc colorat și desigur perfect tată uite curcubeul

cursurile se țineau într-o clădire frumoasă peste drum strălucea catedrala sfântul iosif în pauze dădeam fuga la biserică liniștea răcoarea măreția arhitecturii mă ajutau să evadez zilele

am rămas singur pe banca ta un profil sub el era scris mărunt abia să se vadă \"prostule\" nici anul acela nu te-am sărutat și cât de frumoasă erai dar cine se gândea pe vremea aceea

am fost un copil cuminte eu dacă stau să-mi aduc aminte poate puțin prea singur în toate tristețile mele poate puțin prea trist în toată singurătatea mea visam la o copilă blândă cu ochi

am îmblânzit o haită de lupi care mai de care dihanie i-am dat carne de oaie și miere din stupi am învățat-o să tragă la sanie în ținutul acesta străin departe și de tine și de muică am băut

când eram mic îmi plăcea să calc pe cărămizile proaspete piciorul meu intra adânc în lutul moale fără să le deformeze prea tare mama le lăsa așa să se usuce apoi le punea la ars sunt multe

în copilărie auzisem de o insulă un fel de bucată de paradis plutitoare pe o apă netulburată încă atunci când au inundat-o cu de-adinsul să se adune apele întru vâltoare s-au înecat odată cu ea

cu teama ma gandesc la moarte dar niciodata nu ma inspaimant caci fiecare clipa mi-o traiesc in parte din fiecare ceas imi fac mormant cu teama ma gindesc la moarte dar

niște cărări mi-au rămas pe un munte câteva fulgere într-un rucsac de școală un râu ce curge domol către vest învățând mereu să moară pe altă limbă nu mai am pe nimeni în țară un șir de

într-o iarnă am urcat într-un autobus unul la întamplare seara târziu am stat zgribuliți unul în altul până la capâtul liniei acolo l-am întrebat pe șofer câte minute avem în mica piațetă