asprimi de sine

sunt două zone ale poemului care suferă întrucâtva, începutul cu un fir narativ eminescian, ușor de pus în oglindă cu „și era una la părinți” în versul doi, pe urmă exprimarea oarecum desuetă, dar atenție, nu blamabilă, care poate fi foarte bine eliminată fără să lase goluri, „să-mi măsoare clipele de dragoste”, însă miezul poemului, cu acele cârlige pe care aproape că le-am simțit fizic, amintindu-mi, evident la o scară mult redusă, de acele de pescuit care mi se înfigeau din neatenție în buricele degetelor când eram copil, are forță, putere de sugestie, de care tocmai am amintit, iar coloratura se păstrează totuși, în ciuda traumelor, în aceeași notă de nostalgie cu care autorul ne-a obișnuit
apoi rămâne finalul, deși un pic romanțios, cu acea cască de soldat, cu recurența unor vise poate nu de copil sau de adolescent, ci din altă viață, dintr-o lume pierdută, rămasă în pagini de istorie, timpuri imemoriale pentru memoria recentă, cu soldați rămași pe câmpuri pustiite, cu războaie fără învingători și fără învinși
am avut o lectură plăcută