Mihai Sava

Cu voia dumneavoastră, am să vă includ comentariul, imaginar, în versurile de mai sus. Citită astfel, poezia mea modestă are să capete strălucire. Cu mulțumiri, M.

... am zâmbit. Joană, inefabilul feminin s-a vărsat aici, poate din neatenție, poate din prea mult. Martor fervent al scrierii tale (cu toate ciudățeniile pe care le poartă...), recunosc, de data asta am rămas perplex. "Ce-ai făcut, fa, ai răsturnat solnița!?" - cu miile de scuze de rigoare - asta mi-a sunat în cap, după ultimul vers. Aștept să explici, fiindcă eu n-am dibuit-o. Adică am înțeles-o, cumva, ca pe o sudalmă fină.

... a dat pe-afară. Despre asta este vorba!! Cu un oftat și-un zâmbet, am turnat vinul rămas în cana de tinichea spânzurată deasupra flăcării. Ană fără năframă, zorile se lasă iar eu adun boabe de fluier. Știi, Mega deschide prea târziu...
Maestre IP-D, magnific haiku-ul ăsta neaoș ciobănesc. Iar doina zisă din youtuburi..... :))))

Noi beam așa, un fel de băutură
Ceva cu vișine, în rest cocârț
Și-ai strănutat (n-ai dus mâna la gură)
Ca un pisic. Sau un pantof cu scârț.

Eu, aiurit de brusca întâmplare,
Cu mintea sorcova, peste câmpii
Te admiram prin stropii fini, în soare,
Și încercam să îți conjug "a fi"

Pe lungul drum spre casă, pe-arătură
Mi-ai arătat spre inima-ți cărări
Din alea trei, eu am ales, de conjuctură
Poteca ce-a rămas fără urmări
Acum, peste tardiva-njurătură
Îmi picur, chinezește, conjugări.

atât de concentrat textul ăsta! Poate din cadastru și măsurători ar ieși mai mult de 15, ori 3300, însă ochii tulburi au învățat să plângă. Asta e tot ce contează; în fapt, lacrima spală ochiul...

Opinia dumneavoastră mă onorează, ca să spun doar puțin despre bucuria cu care am primit comentariul la textuleț și steluța... Nu am știut, despre el, că poartă calitățile amintite de domnia voastră. Citindu-vă, apoi, textele de pe agonia, am tras concluzia că e musai să aveți ceva dreptate, ca fin utilizator într-ale umorului. Vă mulțumesc, în primul rând pentru cultivarea cu sârguință a unui fruct pe cale de dispariție, între semenii noștri. Dacă am pune pe felia zilnică un strat subțire de (auto)ironie, am reuși să trăim oleacă mai sănătoși.
Vă las acum, ocupat să vă vizitez pagina...

...din copilărie. Care lipsesc mie și manualelor școlare. Fiindcă fetițele cu bondari se ocupă, odată ce pot privi peste gard, mai mult cu cele ale casei, ale pâinii, ale cânepii... Frumos, va trebui s-o recitesc, iar și iar, până se va fi golit, în parte, de toate sensurile de care sunt în stare.

Și cum să-l numesc, Joană?! "Jurnal de bored"? (scuze, frate Jean Bart...) . " Cartea măruntelor mele fapte de arme"? "Un veac de salinitate"?. Cu o prefață în care voi asigura cititorul că-l voi plictisi de moarte? :)). Nici măcar eu nu recitesc filele astea... Tu o faci fiindcă, probabil, într-o altă viață, ai cutreierat locurile de pe unde scriu acum. Altă explicație n-am, la faptul că mă citești...

Joană, încurajările tale devenite... fidele, îmi țin loc de curaj. Cât despre teme, toate vechi, din păcate... Dintre prea puținele cărți citite, "1984" pare a fi mereu una scrisă la prezent, iar și iar. Sunt mereu mirat cum ne construim singuri pușcăria, omorând lucrurile ce vin în conflict cu propria ignoranță.

Sufletul meu poetic s-a stins, maestre, ibsenian, între K.K. și K.K.K. cu-n popă de neagră prieten. Jos pălăria!

Joana, să zicem, prima variantă. Cuvintele mele sunt numărate, prin locurile astea... Nu cred să treacă mult și ne vom spune "la revedere", cu un adânc regret, din partea mea, fiindcă mi-ai fost sprijin de nădejde, prin felul tău de a fi, în primul rând. Acum, mă zgândări, să-mi dau drumul la gură... Am o defecțiune, în gândire. Ea merge, de regulă, lateral, de una singură, iar nu pe fir logic și înainte, ca atunci când mă străduiesc corecțiile. Titlul nu prea are legătură cu poezia, era doar un gând paralel, apărut, lateral, cum am spus, în momentul "de grație". Eu scriam despre niște rămășițe ale zilei, în cap cu imaginea Pieții Griviței din Constanța, într-o dimineață de luni. (Am avut impresia, la momentul ăla, că măturătorii, punând ordinea din regulament printre gunoaie, sunt niște vâslași prin asfaltul gri, etc, etc). Tot atunci, m-a vizitat virtual, din senin, o cunoștință de dată recentă, pe care n-am reușit s-o pricep (și nici nu-mi mai bat capul s-o fac), ce are un comportament contradictoriu, rătăcit, inegal, arbitrar, bazat, la o diagnoză probabil falsă, pe un soi de misandrie. Peste astea, am citit, mai nou, că pământul este plat, în fapt. Și, în fine, aveam deschisă o pagină cu poezii de Dinescu. Așadar, iată cum s-a născut "lucrarea" de mai sus. Care are a-mi oferi mie insumi niste explicații.

Între un început șovăielnic și un final de excepție, versuri care îți deschid ochii a mirare și îți arestează cald inima. Peticită cu hublouri de mansarde, așteptând porumbei ori simple vrăbii să vină cu vreun mesaj, oarecare, corabia mea își poartă crucea drept catarg.

Revelația, șah-mat
Mi-a făcut creierii moi
Clanuri s-au mai împăcat,
Călărindu-ne pe noi.

Nu stiu ce să spun despre restul poemei, așa că las loc celor cu carte, să se pronunțe. În schimb, cele trei versuri din final mi se par de excepție. Sunt toată poezia la un loc; și chiar puțin mai mult...

... citind poezia ta. Glumesc, era prea la-ndemână propoziția, să n-o spun, :). Dar, asta am văzut, Somnul ăla al lui Dali, care mă neliniștește, de câte ori îmi aduc aminte de el. Niciodată n-am știut cum suntem, înainte cu câteva zile să ne naștem: încă morți? adormiți? doar nenăscuți? Habar nu am ce ai vrut să zici, eu am aflat din poezia ta că putem fi oricum, nu mai contează, dar sigur suntem voioși. Iar ăsta, dincolo de toate întrebările, mi se pare cel mai bun răspuns. Ai în tine, fie că știi sau nu, un soi de ceas micuț, rămas să bată invers, de la o vârstă, ca cel al lui Benjamin Button (dacă ai văzut filmul). Probabil ai să mori, când îți va să vie timpul, voioasă. E un lucru mare, să știi...

Maestre Petrea, primiți, vă rog, reparația târzie a gafei mele monumentale! Versiunea inițială a răspunsului meu către poezia dumneavoastră conținea, cinstit, referința, în subtitlu. Editorii ar trebui să aibă acea primă formă, pt confirmare...
Versiunea finală, scrisă după cele 16 ore de muncă zilnică, în cart, pe lumină puțină, a fost lansată, din neatenție numai, fără "(cu închinăciune, la Maestrul Petrea, Prima zi în Apocalips)". O eroare de care mă voi simți etern rușinat. Mi s-a părut mie ciudat titlul penultimei dvs. poezii, chiar m-am intrebat "ce-o fi, dom'le cu palma asta picată din senin?", dar nu m-a dus capul să verific...
Știți deja că, față de poezia dumneavoastră, port o adâncă admirație și o nețărmurită invidie....
Cu stimă,
M.

Joana, poezia asta este tit atât de mult a mea cât a lui Stefan Petrea, fiindcă a fost "executata" dupa citirea unei lucrări de-a domniei sale. Subtitlul initial, includea referirea la lucrul asta. Nu stiu de ce nu mai apare acum... Am restabilit ritmul din primul vers, multam, suna mult mai bine.

Ineluș-învârtecuș
Nu e vorba de hulubă
Ci, pe-acest alunecuș
Cine e șofer pe dubă

..am găsit, in fine!!!, explicația faptului că, după ce te citesc nu mai pot gândi cu capul meu poetic, propriu, câteva ore și, descurajat, îmi promit că mă las de poezele, iar și iar. Concluzia m-a pocnit când, involuntar, mâna mea a scris pe perete, de una singură: "e ușor a scrie versuri/când să fur, am de la tine...". Și-atunci, m-am luminat: domnule, muza mea, cu eu plecat pe mări, e la Ștefan acasă!!! Iară, de la gândul ăsta, nu-ți mai spun ce a urmat...
Oricum, așa îmi explic galbena gelozie ce mă cuprinde la citirea domniei tale. Mai las-o, domnule, să plece.... :)

Îmi cer scuze, citeam în paralel, poeziile lui Ioan. Și scriam una, în același timp. Comentariul meu precedent se adresa lui... Nicolae. Apoi, la întrebarea "... ce punem în loc?", răspunsul, care lipsește, este o altă întrebare, cu iz electoral: "Un alt bou?". Scuze, viteza, multitaskingul...