Mihai Sava

Și cum să-l numesc, Joană?! "Jurnal de bored"? (scuze, frate Jean Bart...) . " Cartea măruntelor mele fapte de arme"? "Un veac de salinitate"?. Cu o prefață în care voi asigura cititorul că-l voi plictisi de moarte? :)). Nici măcar eu nu recitesc filele astea... Tu o faci fiindcă, probabil, într-o altă viață, ai cutreierat locurile de pe unde scriu acum. Altă explicație n-am, la faptul că mă citești...

Joană, încurajările tale devenite... fidele, îmi țin loc de curaj. Cât despre teme, toate vechi, din păcate... Dintre prea puținele cărți citite, "1984" pare a fi mereu una scrisă la prezent, iar și iar. Sunt mereu mirat cum ne construim singuri pușcăria, omorând lucrurile ce vin în conflict cu propria ignoranță.

Sufletul meu poetic s-a stins, maestre, ibsenian, între K.K. și K.K.K. cu-n popă de neagră prieten. Jos pălăria!

Joana, să zicem, prima variantă. Cuvintele mele sunt numărate, prin locurile astea... Nu cred să treacă mult și ne vom spune "la revedere", cu un adânc regret, din partea mea, fiindcă mi-ai fost sprijin de nădejde, prin felul tău de a fi, în primul rând. Acum, mă zgândări, să-mi dau drumul la gură... Am o defecțiune, în gândire. Ea merge, de regulă, lateral, de una singură, iar nu pe fir logic și înainte, ca atunci când mă străduiesc corecțiile. Titlul nu prea are legătură cu poezia, era doar un gând paralel, apărut, lateral, cum am spus, în momentul "de grație". Eu scriam despre niște rămășițe ale zilei, în cap cu imaginea Pieții Griviței din Constanța, într-o dimineață de luni. (Am avut impresia, la momentul ăla, că măturătorii, punând ordinea din regulament printre gunoaie, sunt niște vâslași prin asfaltul gri, etc, etc). Tot atunci, m-a vizitat virtual, din senin, o cunoștință de dată recentă, pe care n-am reușit s-o pricep (și nici nu-mi mai bat capul s-o fac), ce are un comportament contradictoriu, rătăcit, inegal, arbitrar, bazat, la o diagnoză probabil falsă, pe un soi de misandrie. Peste astea, am citit, mai nou, că pământul este plat, în fapt. Și, în fine, aveam deschisă o pagină cu poezii de Dinescu. Așadar, iată cum s-a născut "lucrarea" de mai sus. Care are a-mi oferi mie insumi niste explicații.

Între un început șovăielnic și un final de excepție, versuri care îți deschid ochii a mirare și îți arestează cald inima. Peticită cu hublouri de mansarde, așteptând porumbei ori simple vrăbii să vină cu vreun mesaj, oarecare, corabia mea își poartă crucea drept catarg.

Revelația, șah-mat
Mi-a făcut creierii moi
Clanuri s-au mai împăcat,
Călărindu-ne pe noi.

Nu stiu ce să spun despre restul poemei, așa că las loc celor cu carte, să se pronunțe. În schimb, cele trei versuri din final mi se par de excepție. Sunt toată poezia la un loc; și chiar puțin mai mult...

... citind poezia ta. Glumesc, era prea la-ndemână propoziția, să n-o spun, :). Dar, asta am văzut, Somnul ăla al lui Dali, care mă neliniștește, de câte ori îmi aduc aminte de el. Niciodată n-am știut cum suntem, înainte cu câteva zile să ne naștem: încă morți? adormiți? doar nenăscuți? Habar nu am ce ai vrut să zici, eu am aflat din poezia ta că putem fi oricum, nu mai contează, dar sigur suntem voioși. Iar ăsta, dincolo de toate întrebările, mi se pare cel mai bun răspuns. Ai în tine, fie că știi sau nu, un soi de ceas micuț, rămas să bată invers, de la o vârstă, ca cel al lui Benjamin Button (dacă ai văzut filmul). Probabil ai să mori, când îți va să vie timpul, voioasă. E un lucru mare, să știi...

Maestre Petrea, primiți, vă rog, reparația târzie a gafei mele monumentale! Versiunea inițială a răspunsului meu către poezia dumneavoastră conținea, cinstit, referința, în subtitlu. Editorii ar trebui să aibă acea primă formă, pt confirmare...
Versiunea finală, scrisă după cele 16 ore de muncă zilnică, în cart, pe lumină puțină, a fost lansată, din neatenție numai, fără "(cu închinăciune, la Maestrul Petrea, Prima zi în Apocalips)". O eroare de care mă voi simți etern rușinat. Mi s-a părut mie ciudat titlul penultimei dvs. poezii, chiar m-am intrebat "ce-o fi, dom'le cu palma asta picată din senin?", dar nu m-a dus capul să verific...
Știți deja că, față de poezia dumneavoastră, port o adâncă admirație și o nețărmurită invidie....
Cu stimă,
M.

Joana, poezia asta este tit atât de mult a mea cât a lui Stefan Petrea, fiindcă a fost "executata" dupa citirea unei lucrări de-a domniei sale. Subtitlul initial, includea referirea la lucrul asta. Nu stiu de ce nu mai apare acum... Am restabilit ritmul din primul vers, multam, suna mult mai bine.

Ineluș-învârtecuș
Nu e vorba de hulubă
Ci, pe-acest alunecuș
Cine e șofer pe dubă

..am găsit, in fine!!!, explicația faptului că, după ce te citesc nu mai pot gândi cu capul meu poetic, propriu, câteva ore și, descurajat, îmi promit că mă las de poezele, iar și iar. Concluzia m-a pocnit când, involuntar, mâna mea a scris pe perete, de una singură: "e ușor a scrie versuri/când să fur, am de la tine...". Și-atunci, m-am luminat: domnule, muza mea, cu eu plecat pe mări, e la Ștefan acasă!!! Iară, de la gândul ăsta, nu-ți mai spun ce a urmat...
Oricum, așa îmi explic galbena gelozie ce mă cuprinde la citirea domniei tale. Mai las-o, domnule, să plece.... :)

Îmi cer scuze, citeam în paralel, poeziile lui Ioan. Și scriam una, în același timp. Comentariul meu precedent se adresa lui... Nicolae. Apoi, la întrebarea "... ce punem în loc?", răspunsul, care lipsește, este o altă întrebare, cu iz electoral: "Un alt bou?". Scuze, viteza, multitaskingul...

Poezia este, de la un cap la celălalt, despre o fetiță cu bondari și despre muncile sale zilnice, în așteptarea nașterii pâinii. Am mai spus: restul e forfotă de adult, zgomot secundar. Muzica este făcută de lucrurile mici, care se opresc la înălțimea ochilor de copil. Bondarii ce scapă prea sus, dispar definitiv. Masculul-liant, așișderea, e prea mare, prea diferit, e testosteron, nu incape în granițele priceperii cu totul: o parte din el stă mereu înafara minții de copil - de unde și spaimele. Ca opțiune, spre a-l uita, odată cu fricile ai abatorul. Am avut, recunosc, o problemă, cu "frigidă", însă m-am dumirit, fiindcă-s marinar: a plecat boul de-acasă, ce punem în loc? Nu, că poate fi mai rău, ne întoarcem la frici. Punem, atunci, ceva care miroase cãt de cât, familiar. Femela cu atribuții masculine, din trib. Ai aici, definiția frigidei. Poezia e perfectă, Joana habar n-are câte sensuri sunt acolo, a scris-o din instinct, hence the autenticity. Noi, bărbații, avem nevoie să fim exacți. Dansele nu. Aici șade frumusețea pâinii.

Vezi, Joana, poezia asta este un Dragunov 7.62, cu cartușul pe țeavă... Dicteul automat despre care amintești nu există. Selectorul e pus pe poziția de luptă "foc-cu-foc", iară nu "întoarce și celălalt obraz".  Primele două "cuvinte" din titlu deschid capacele lunetei, ultimul este chiar ținta. În sfânta sinceritate ce te caracterizează, ai intuit corect: nimic născut din ură nu stă drept. Nu-s neapărat mândru de poezia asta; m-a lovit la un moment dat ideea că, pentru a fi un ucigaș eficient, e musai să fii chior: nu poți privi cu ambii ochi prin lunetă, nu-i așa? So, închide ochiul dinspre Dumnezeu, și trage!
Însă scrisul rămâne, n-ai ce-i face; spre aducere-aminte și, eventual, îndreptare...

... cu ochii mijiți, într-o dimineață însorită, din duminica lui Dumnezeu. Întunericul drept loc de refugiu si odihnă, întru săvârșirea somnului-moartea-cea-mică. Spuneai ceva de Dali, undeva?.... ;)

... și frumoasele, clandestinele, contradicții...

Ești un fel de barometru. Ghicesc cum porți un soi de capsulă aneroidă, undeva, plasată între minte și suflet, cablată la un ac fin și-un cadran. Un mecanism cu precizie germană, al cărui algoritm logic este scris nu în cod-mașină ci sub forma unui haiku. Și care amendează anomaliile păstrând detașarea, aprinzând un led roșu, fără zgomot inutil... Mulțumesc, a câta oară?!, pentru punctul de echilibru oferit constant "i"-urilor mele văduve.

Poezia este, în genere, destul de moartă, dar, uite: are puls și mai mișcă din degete! Am citit, am rezonat, apoi am intrat pe pagina ta. Am petrecut cele mai bune 30 de minute de când sunt pe-aici. Așadar, mulțumesc! La o bună recitire! Poate vii mai des, deși nu știu să merite efortul...

... cu rosturi și sensuri. Zarva oamenilor în sonorități minime; aud fânul foșnind. Martoră la coacerea lumii, joiana privește pâinea ce dospește prin copile cu bondari. Tainic matriarhat. Pacea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi...