Gânduri spre semafor

... cu ochii mijiți, într-o dimineață însorită, din duminica lui Dumnezeu. Întunericul drept loc de refugiu si odihnă, întru săvârșirea somnului-moartea-cea-mică. Spuneai ceva de Dali, undeva?.... ;)

Dali, nicidecum...intentia a fost alta...viziune asupra propriului viitor, intro conjunctura discutabila ("prunci diverși prunci albi"; primeaza cei diversi, de aici si temerea...)
Danke de com.

Liebe Grüße!

Joana

... citind poezia ta. Glumesc, era prea la-ndemână propoziția, să n-o spun, :). Dar, asta am văzut, Somnul ăla al lui Dali, care mă neliniștește, de câte ori îmi aduc aminte de el. Niciodată n-am știut cum suntem, înainte cu câteva zile să ne naștem: încă morți? adormiți? doar nenăscuți? Habar nu am ce ai vrut să zici, eu am aflat din poezia ta că putem fi oricum, nu mai contează, dar sigur suntem voioși. Iar ăsta, dincolo de toate întrebările, mi se pare cel mai bun răspuns. Ai în tine, fie că știi sau nu, un soi de ceas micuț, rămas să bată invers, de la o vârstă, ca cel al lui Benjamin Button (dacă ai văzut filmul). Probabil ai să mori, când îți va să vie timpul, voioasă. E un lucru mare, să știi...