Poezie
casa cu mănuși
2 min lectură·
Mediu
Am intrat în casa aceea frumoasă,
cu fațadă sudistă-n lumină ca-n ochii lui Kinte,
eram pe insula rinocerilor mici de grădină cuminte,
de mână cu Marcel Proust în forma sa tristă
- lebădă carnivoră ca și floarea
din pieptul gol al amfitrionului,
cavaler negru cel mai fără de prihană care există.
„Bine muriși mă”
mi-a strigat din spatele său locotenentul Cel Kel într-o parte,
îmbrăcat ca la carte,
în cal de ocară sau de bătaie în ușă
cu rânjetul tras peste gură, mănușă:
„N-ai alt loc de întins cuvintele tale jilave
la uscat n-ai găsit altă limită zen a suficiențelor crase
la mine pe strasse
umblu doar eu în Arca lui Noe
și cu Dumnezeu
dacă și când îi dau voie”
„La voi e”
- am încercat cuviincios o scăpare-
„procesul unde sunt așteptat
să particip în calitate de acuzator, martor, avocat, inculpat,
grefier, scriitor de vagoane cu creta mea ruptă,
lasă-mă să intru, locotenente Kerber angelic, pus
întruna pe luptă,
am primit convocare, uite citația”
”ești condamnat!” mi-a strigat
”să știe toată lumea și nația, ești condamnat
dincolo de toată grația
doamnei judecătoare-contabile -
se re-
fac unele calcule –
pentru că ți-ai pierdut vremea
cu nesfârșite vedenii
și ai scris toți anii aceștia numai tâmpenii
în loc să muncești pe brânci, să dai cu securea-n zid,
cu toporul,
să construiești viitorul”
(erau/sunt anii în care am iubit/iubesc teribil cu sălbăticie
verdele crud și coapsele ei
apa vie
a ochilor cu pre-
vederi fugitive, am premoniții -
eram/sunt autobuzul cu diva mea pe el ca pe o copertă
de carte în poziții care mai de care mai
educative).
Da, sunt condamnat și fericit.
A fost bine,
uitați-mă, e ultima oară când privesc lumea de dincolo
prin gratiile cuvintelor lungi,
spre iarba verde și copacii în uniforme
cu dungi.
Ultima pierdere de sine în sine,
ultimul drum rătăcit.
La radio se anunță din cinci în cinci minute că
locotenentul fără de păr
a părăsit unitatea
cică s-ar fi dus la porțile albastre ale insulei în paștele mă-sii.
026.902
0
MS