Poezie
Un sat mai puțin
1 min lectură·
Mediu
În satul meu alăturea de apă,
asfaltu-i ca bandajul pe rănit
și oamenii-s în drumul nesfârșit
cu vitele, spre câmpul ce se crapă
de dorul ploii care n-a venit,
de părăsirea fiilor, ce scapă
înspre orașe, dând din câte-o mapă
și-amestecați în zborul chinuit.
Când, tot mai rar, din nord fără de țară,
mă-ntorc în Bărăgan, ca un ciulin,
silozul ruginește lângă gară,
iar Ialomița curge mai puțin
decât e lăcrimarea de cu seară
a mamei așteptându-mă să vin,
a tatei stând de strajă pe afară,
pe lângă gardul rupt ca un destin,
în calea unor lupi ce n-or să piară
cu părul, doar, schimbat și botul plin
de așchiile oaselor și-n gheară
cu ochii plânși, adio și amin!
Din satul meu, plecat spre infinit,
va mai rămâne doar un fel de groapă,
o ciutură ce astăzi mai adapă,
din când în când, o cioară-n asfințit.
024013
0
Daniel, cine mai scrie astazi asa?
Stea, NIG