testament 5

trec pe lângă ochii tăi închiși disperarea mea poeziile atârnându-se de o posibilă ghilotină fereastra cea deschisă tot timpul privind la oraș peste un zid roșu cactușii otrăviți cu frig și neștiința mea de a-ți lăsa obrazul să-mi adoarmă pe respirație (era miere închisă parul ei și era lapte mătăsos obrazul atât de bun de mângâiat și era un tărâm de chemări cumva strâns într-o încruntare albastră cu care-și drapa depărtarea) își ferea privirea de a mea atât de supărător de fixă poezia mișcând între revoltătoarea ei tinerețe și plăcerea de-a mă uita disperarea bătrânului de lângă mine ce perorează despre cât de periculoasă poate fi vârsta aceasta și eu îl aprob neștiind că tu vei pleca să găsești o cafenea așa cum îți place. cu fum de țigară, poezie, cafea, loc comun reproșabil pe ploaie, atâta ploaie încât sa fim dizolvați unul în celălalt lăsând dâre în întunecatul acvariu de mult ai plecat iubito și în gara de nord nu aici era cafeneaua ososul țipăt de pasăre în bluza neagră, pantaloni negri și lanț negru de aur unghiile mângâindu-se din departele unei femei recitare cuvânt cu cuvânt neesențial ce cuvinte vin aici unde se aplaudă doar dar știi că e doar o cafenea nu știu cât de departe suntem de utopiile sângeroase ale ziarelor ea se apleacă, cearcăne, legătura de cap albă, zâmbet rujat, și uite s-au așezat la masa de lângă noi un așternut mai alb decât pielea lor umedă de dorință, ea ca un fel de mamă înconjurându-l cu carnea ei, el râzând desfăcându-și fața în sunete de animal alintat să-ți porți vremurile în rucsac mereu bântuind după o alexandrie ptolemeică biblioteca poezie din poezie într-o cameră cu podele de lemn